Tribunalul penal internaţional de la Tokyo este de fapt, Tribunalul penal internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut ca Tribunalul de la Tokyo, după sediul său ce a fost stabilit în acest oraş. El a fost înfiinţat în condiţii istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nürnberg[1].

Înfiinţarea unui asemenea tribunal a fost convenită în cuprinsul “Declaraţiei de la Postdam” din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China şi care cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei. La această Declaraţie a aderat la 8 august 1945, odată cu intrarea sa în război contra acestei ţări şi fosta U.R.S.S. Ea a fost acceptată de Japonia, după înfrângerea sa, la 1 septembrie 1945.

În baza acestei Declaraţii, Comandantul suprem ai forţelor aliate din Extremul Orient, generalul Mac Arthur, a aprobat la 19 ianuarie 1946 “Carta Tribunalului militar internaţional pentru Extremul Orient” care oferea cadrul juridic de a pedepsi cu promptitudine pe militanţii japonezi şi ei răspunzători de crimele de război comise în această parte a lumii.

Generalul american Mac Arthur avea potrivit acestei Carte, atribuţia de a numi pe preşedintele tribunalului şi pe judecătorii de pe o listă propusă de statele care au semnat actul de capitulare a Japoniei şi de alte state care au aderat la acesta.

El exercita totodată şi alte funcţii legate de numirea preşedin­telui Consiliului care îndeplinea atribuţiile de instruire, urmărire penală şi susţinere a acuzării sau de executarea, modificarea ori atenuarea pedepselor pronunţate, exercitând în fapt suprave­gherea asupra întregii activităţi a tribunalului.

În linii generale, Carta Tribunalului de la Tokyo, cuprindea principii şi reglementări similare cu cele din Statutul Tribunalului de la Nürnberg, dar avea şi unele deosebiri: Tribunalul era compus din cel puţin 6 membri şi cel mult 11 membri, judecând în complet de 6 judecători.

Tribunalul, comparativ cu cel de la Nürnberg, nu era abilitat să declare criminale anumite grupuri sau organizaţii, competenţa Tribunalului „ratione personae” limitându-se la persoanele învinuite a fi comis crime grave.

Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind responsabilitatea acuzaţiilor sau pedepsele ce se puteau aplica erau similare celor din Statutul Tribunalului de la Nürnberg.

Nu erau cuprinse menţiuni în Cartă despre caracterul definitiv sau nerevizuibil al hotărârii, hotărârea fiind executorie la ordinul Comandantului Suprem al forţelor aliate, singurul pentru care se prevedea dreptul de a o modifica.

Tribunalul militar de la Tokyo şi-a încheiat lucrările la 12 noiembrie 1948[2].