Organizarea si exercitarea profesiei de AVOCAT 
CONTRACTUL DE FRANCIZA
Abonează-te la newsletter-ul nostru completând adresa ta de email în căsuţa de mai jos
Autoritatea în stat este deţinută şi exercitată de Guvern, primul-ministru fiind numit de Preşedinte. De asemenea, şeful statului îi numeşte şi pe miniştri la propunerea premierului. Preşedintele are la dispoziţie o paletă largă de posibilităţi de desemnare a Primului-ministru în funcţie de configuraţia politică a Guvernului. Miniştrii pot fi recrutaţi fie din cadrul Parlamentului, fie din afara acestuia. Statisticile guvernamentale indică însă practica de recrutare a miniştrilor din rândul membrilor Parlamentului, miniştrii non-parlamentari fiind prin excelenţă specialişti cu înaltă calificare, militari. Primul-ministru direcţionează politica generală a Guvernului şi îşi asumă răspunderea pentru aplicarea acesteia.
Potrivit art. 10 din legea dreptului de autor nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, autorul unei opere are următoarele drepturi morale: dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică; dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică; dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa; dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exerci-tarea retractării. Toate acestea vor fi dezvoltate şi analizate în cadrul studiului de faţă.
România a militat întotdeauna pentru recurgerea la mijloacele paşnice în vederea soluţionării diferendelor dintre state şi pentru evitarea pe cât posibil a războiului având un rol activ în acest sens. De asemenea, important este de subliniat faptul că, încă din primele momente ale participării României la prima Conferinţă de pace de la Haga din 1899 opţiunile delegaţiei române - care a manifestat multă chiar viziune şi spirit constructiv - au evoluat în direcţia afirmării caracterului facultativ al procedurilor de reglementare paşnică, în speţă arbitrajul şi comisiile de anchetă, opunându-se cu hotărâre oricăror încercări de reglementare ce ar depăşi acest cadru. De exemplu, apreciind că modul în care au fost redactate articolele 15, 16 şi 17 din prima Convenţie de la Haga din 1899 referitoare la arbitraj prezintă anumite neclarităţi, putând fi interpretate în sensul impunerii unei obligaţii juridice statelor de a recurge Ia aceste proceduri, guvernul român, în dorinţa de a evita orice echivoc şi neclarităţi, a făcut, cu ocazia ratificării, unele rezerve la aceste articole, potrivit cărora, „pe deplin ataşat principiului arbitrajului facultativ, căruia îi apreciază importanţa în relaţiile internaţionale, nu înţelege să accepte arbitrajul în toate cazurile prevăzute de aceste articole”. Aceste rezerve au fost menţinute şi cu ocazia ratificării Convenţiei de la Haga din 1907. Totodată ratificând această Convenţie, România a devenit parte şi la Curtea Permanentă de Arbitraj, calitate ce şi-o păstrează şi astăzi, având patru arbitri desemnaţi a face parte din acest organ.
Baroul asigură asistenţa judiciară în toate cazurile în care apărarea este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în cazurile în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.
În cazuri de excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea de asistenţă gratuită.
Baroul organizează servicii de asistenţă judiciară la sediile tuturor instanţelor de judecată din judeţ, care asigură asistenţa juridică, şi la organele de urmărire penală locale, conduse de cate un avocat definitiv, numit de consiliul baroului şi coordonate de un membru al consiliului.
În cauzele în care asistenţa judiciară este acordată din oficiu la cererea instanţelor de judecată sau a organelor de urmărire penală, plata onorariilor se face din fondurile Ministerului Justiţiei.
Autorităţile federale ale Elveţiei sunt Adunarea Federală şi Consiliul Federal.
Brevetele europene sunt eliberate pentru invenţiile noi care implică o activitate inventivă şi sunt susceptibile de aplicare industrială. Nu sunt considerate invenţii, în special: descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice; creaţiile estetice; planurile, regulile şi metodele pentru exercitarea activităţilor intelectuale, pentru jocuri sau pentru activităţi economice, precum şi programele pentru calculatoare; prezentarea informaţiilor.
Politica fiscală este un atribut al suveranitatii nationale si este parte importanta a politicii economice a unei ţări, în această calitate ea participand la finantarea cheltuielilor publice şi la redistribuirea veniturilor.
În Uniunea Europeană, responsabilitatea politicii fiscale revine, în principal, statelor membre care pot delega o parte din aceste competenţe nivelurilor regionale sau locale în funcţie de structura constituţională sau administrativă a puterii publice.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene s-a constituit într-un document cu o istorie, deşi încă scurtă, destul de complexă. Apărut în contextul definitivării Tratatului de la Nisa, inclus în proiectul eşuat de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa, va dobândi forţa unui act de drept primar comunitar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Ce conţine acest document? Care sunt sursele sale de inspiraţie? care îi va fi locul în dreptul comunitar? Sunt câteva din întrebările la care s-a încercat să se răspundă în cadrul acestui studiu.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene s-a constituit într-un document cu o istorie, deşi încă scurtă, destul de complexă. Apărut în contextul definitivării Tratatului de la Nisa, inclus în proiectul eşuat de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa, va dobândi forţa unui act de drept primar comunitar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
Ce conţine acest document? Care sunt sursele sale de inspiraţie? care îi va fi locul în dreptul comunitar? Sunt câteva din întrebările la care s-a încercat să se răspundă în cadrul acestui studiu.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene s-a constituit într-un document cu o istorie, deşi încă scurtă, destul de complexă. Apărut în contextul definitivării Tratatului de la Nisa, inclus în proiectul eşuat de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa, va dobândi forţa unui act de drept primar comunitar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Ce conţine acest document? Care sunt sursele sale de inspiraţie? care îi va fi locul în dreptul comunitar? Sunt câteva din întrebările la care s-a încercat să se răspundă în cadrul acestui studiu.
Consiliul Europei: Carta Europeana a Autonomiei Locale
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit de părţi la încheierea unui act juridic.
Prin cauză, se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic. Este deci un element juridic de natură psihologică care determină consimţământul şi explică de ce anume s-a încheiat actul juridic.
Ca element component al voinţei juridice, cauza constituie un element al voinţei fiecăreia dintre părţi, rezultă de aici că în contracte nu avem o singură ci două cauze, câte una pentru fiecare parte care se obligă la încheierea actului juridic.
Contractul este principalul izvor de obligaţii civile, instrumentul esenţial prin care omul îşi satisface trebuinţele sale materiale şi spirituale; instituţie fundamentală a dreptului civil, contractul reprezintă „baza” teoriei generale a obligaţiilor.
Deşi în literatura se specialitate s-au adus şi numeroase critici acestei definiţii, potrivit art. 942 C. civ., „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Legiuitorul român nu a adoptat textul art. 1101 C. civ. fr., potrivit cu care, „contractul este o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe altele să dea, să facă ori să nu facă ceva”. Definiţia contractului din Codul civil român corespunde mai mult definiţiei din Codul civil italian, legiuitorul nostru folosind-o pe aceasta din urmă drept sursă de inspiraţie.
În ceea ce priveşte desenele şi modelele industriale, în literatura de specialitate s-a apreciat că desenul reprezintă ansamblul de linii şi culori cu efect decorativ nou. Spre exemplu, este un desen, în sensul acestei definiţii, desenul unei ţesături.
La rândul său, modelul industrial reprezintă forma plastică prin care se conferă unui produs industrial o fizionomie distinctă (de exemplu, forma nouă a caroseriei unui autoturism).
Clauzele generale (necesare) sunt stipulaţiile contractuale ce au caracter esenţial pentru calificarea raportului obligaţional ca realitate juridică, pentru definirea naturii juridice a contractului şi a conţinutului său economic[1]. Aceste clauze pot privi, spre exemplu, identificarea părţilor şi a reprezentanţilor lor autorizaţi, conţinutul economic al operaţiunii comerciale realizată prin contract, unele aspecte referitoare la executarea acestuia, dreptul ce-i este aplicabil şi jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele diferende dintre partenerii contractuali[2]. Sfera clauzelor esenţiale cuprinde atât stipulaţii contractuale în absenţa cărora contractul nu ar putea exista ca act juridic valabil perfectat[3], cât şi clauze prin care se configurează realitatea economică creată prin contract şi, totodată, mijloacele juridice considerate de părţi ca fiind necesare pentru protejarea şi conservarea acestei realităţi.
Comerţul electronic (e-commerce) şi cumpărăturile on-line reprezintă unul dintre motivele principale pentru care oamenii folosesc Internetul. Comerţul electronic cuprinde orice tranzacţie financiară care are loc în reţea; cumpărăturile on-line implică, de regulă, folosirea unui site web specializat în care se găseşte un catalog cu produsele companiei. Utilizatorii Internetului pot să găsească produsul dorit şi apoi să încheie tranzacţia online completând într-un formular electronic adresa, datele cardului de credit şi informaţiile pentru expediere. Cel mai mare obstacol pe care companiile l-au avut de depăşit pentru a-şi comercializa on-line bunurile a fost asigurarea clienţilor că datele pe care le introduc în formularul electronic sunt confidenţiale. Pentru aceasta, cele mai multe site-uri comerciale legitime folosesc un site web care criptează informaţiile legate de cardurile de credit. Pe plan internaţional, se poate verifica reputaţia companiei contactând o serie de site-uri specializate cum sunt Better Business Bureau (Oficiul Companiilor de încredere), la adresa www.bbb.org, sau National Information Center (Centrul Naţional de Informare asupra Fraudelor).
Comisia de arbitraj pentru fosta Iugoslavie a fost instituită prin Declaraţia asupra Iugoslaviei adoptată la 27 august 1991 de către miniştrii de externe din 12 state. Iniţial, Comisia era compusă din cinci preşedinţi ai curţilor constituţionale din statele membre ale Comunităţii. După Conferinţa de la Londra asupra fostei Iugoslavii din 26-27 august 1992, Comisia este compusă din trei preşedinţi ai curţilor constituţionale, dintr-un judecător de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi dintr-un membru desemnat de către Preşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie. După crearea sa, Comisia a fost prezidată de Preşedintele Consiliului Constituţional francez - M.R. Badinter (“Comisia Badinter”).
În literatura de specialitate s-au dat multe definiţii partidelor politice, autorii acestora încercând să surprindă elementele determinante conform concepţiei fiecăruia.
Consiliul european este organismul UE cel mai prezent în mass-media. În momentul în care el îşi desfăşoară lucrările, emisiunile TV sau ziarele sunt pline de referiri la „Summit-ul european” unde se vor lua decizii importante cu privire la problematica x sau y. Este normal să se întâmple acest lucru pentru că, atât prin nivelul de participare la lucrările sale, acela al şefilor de stat şi guvern, cât şi prin domeniile abordate, care de multe ori privesc dezvoltarea în ansamblu a Uniunii Europene sau evenimente majore din plan internaţional, el s-a afirmat ca principalul for european de decizie.
Cum funcţionează el? Care sunt atribuţiile sale? Care îi este viitorul? Acestea sunt câteva din întrebările la care am încercat să oferim un răspuns în cadrul acestei analize.
În fiecare din constituţiile ţărilor Uniunii Europene se găsesc principii ale funcţiei publice. Prima problemă ce i-a preocupat pe legiuitori a fost stabilirea competenţei pentru fixarea regulilor aplicabile funcţiei publice. Din acest punct de vedere, Constituţiile ţărilor din Uniunea Europeană se împart în:a. Constituţii care dau această competenţă exclusiv ,,puterii legislative”; b.Constituţii care partajează competenţa între legislativ şi executiv. Din prima categorie fac parte constituţiile Danemarcei, Germaniei, Greciei, Spaniei, Italiei, Portugaliei etc. Trebuie să se facă distincţie între competenţa legiuitorului sau, după caz, a executivului, de a reglementa materia funcţiei publice, pe de o parte, şi posibilitatea de a stabili reguli ale funcţiei publice prin contractul colectiv de muncă, pe de altă parte. În ţările în care regulile contractuale vin în limitele admise de legiuitor, funcţiei publice i se aplică un regim mixt, legal şi contractual. Partajarea competenţei între legiuitor şi executiv apare în Belgia, Regatul Unit, Olanda, Franţa, Norvegia.
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stipulate de părţile contractante constituie conţinutul contractului de comerţ internaţional. În toate lucrările de specialitate s-a subliniat importanţa conţinutului contractelor de comerţ internaţional[1]. Astfel, s-a atras atenţia că, orice contract de comerţ internaţional trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale unui contract, aşa cum este acesta reglementat de dreptul comun intern conform legii aplicabile în speţă, în măsura în care nu-şi găseşte aplicarea un drept uniform în materie[2]. Cunoaşterea şi analizarea conţinutului contractului de comerţ internaţional pune în evidenţă trăsăturile sale specifice, deosebirile prin care acest tip de contract se distinge de celelalte tipuri de contracte.
În dreptul anglo-american nefiind reglementate contractele de mandat şi de comision, intermedierea are loc prin instituţia “agency”. Prin „agency” se înţelege raportul ce se stabileşte în temeiul împuternicirii date de o persoană, principal, unei alte persoane, agent, care acceptă să acţioneze în numele său. Raporturile juridice de „agency” se pot realiza şi prin simpla înţelegere (agreement) nu numai neapărat prin contract, deşi aceasta este calea utilizată în activitatea practică. Prin contractul de agenţie o persoană numită agent se obligă să acţioneze în contul unei alte persoane numită principal sau patron. Contractul de agenţie se încheie prin acordul părţilor, unde agentul trebuie să aibă o împuternicire reală sau acest acord poate rezulta dintr-o prezumţie legală care se deduce din conduita părţilor. Împuternicirea agentului este aparentă fiind creată de conduita principalului faţă de terţ
Deşi nu este în prim planul funcţionării Uniunii Europene, precum apar Consiliul European, Consiliul, Comisia europeană sau Parlamentul european, Curtea de justiţie a Comunităţilor europene s-a constituit încă de la apariţie atât într-una dintre caracteristicile proprii ale construcţiei europene cât şi în unul dintre cei mai importanţi piloni de sprijin şi evoluţie a nivelului comunitar.
Cum a evoluat ea? Care este compoziţia sa? Care este modul său de procedură sau competenţele? Ce schimbări aduce în această problematică Tratatul de reformă de la Lisabona? Sunt câteva întrebări la care se va încerca un răspuns în cadrul acestei analize.
Democraţia creştină s-a conturat mai târziu decât liberalismul ori social-democraţia, extinzându-şi influenţa după cel de-al doilea război mondial.
Dreptul internaţional umanitar este acea ramură a dreptului internaţional public, constituit dintr-un ansamblu de norme de drept internaţional, de natură cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional sau/şi neinternaţional. Dreptul internaţional umanitar a apărut în baza unor motivaţii umanitare, adică pentru limitarea suferinţelor şi pagubelor pricinuite de război. Astfel, dreptul internaţional umanitar apare ca un substitut al regulilor aplicabile în timp de pace, într-o situaţie în care între părţile implicate în conflict, relaţiile ies din sfera normalităţii.
Guvernul conduce politica internă şi externă, administraţia civilă şi militară şi apărarea statului. Ei exercită funcţia executivă şi puterea de reglementare, potrivit Constituţiei şi legilor. Funcţiile şi prerogativele ce revin guvernului sunt într-o legătură directă cu caracterul formei politice (formei de stat) a Spaniei: monarhie parlamentară. În monarhiile parlamentare sau, cu anumite nuanţe, constituţionale, puterea executivă reală revine Guvernului, Primul-ministru fiind persoana cea mai influentă şi cu rolul decisiv în jocul politic. Caracterul parlamentar al formei de guvernământ indică faptul că Guvernul deşi deţine puterea executivă, poartă o răspundere politică în faţa Parlamentului pentru modul în care gestionează afacerile statului.
Raţiunea de a fi a unui parlament este aceea de a acţiona. Altminteri, parlamentul rămâne doar decorul unor parlamentări terne, inutile şi iritante. Produs al voinţei generale şi forma de exprimare a acestei voinţe, parlamentul trebuie să acţioneze în sensul ei.
Deşi incriminarea unor fapte internaţionale ilicite a cunoscut o evoluţie considerabilă după cel de-al doilea război mondial, fie prin statutele unor instanţe penale internaţionale, fie prin tratatele umanitare sau alte instrumente juridice internaţionale, până în prezent nu s-a elaborat o definiţie convenţională a infracţiunii internaţionale.
Potrivit Dicţionarului de drept internaţional public, infracţiunea internaţională constituie fapta contrară principiilor şi normelor dreptului internaţional public săvârşită de către state (organe centrale sau locale), organizaţii internaţionale sau persoane particulare şi care atrage răspunderea internaţională a celui vinovat [„Dicţionar de drept internaţional public”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 74].
O definiţie mai elaborată privind infracţiunea internaţională este aceea potrivit căreia infracţiunea internaţională este un act constând într-o acţiune sau omisiune, contrară dreptului internaţional, al cărei element esenţial este periculozitatea manifestă pentru pacea şi securitatea internaţională şi celelalte valori supreme ale umanităţii, ceea ce atrage în mod obligatoriu sancţiunea penală [Grigore Geamănu, „Dreptul internaţional contemporan”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 546].
Originile paradisului fiscal irlandez trebuie căutate în perioada imigrării. În trecut, plecările către Marea Britanie şi Statele Unite au fost atât de numeroase încât, pentru a-şi recupera imigranţii, Irlanda a luat măsuri de incitare fiscală care presupuneau acordarea de scutiri investitorilor străini. Aceste măsuri se află în curs de dispariţie însă obiceiul de a acorda privilegii în anumite condiţii a deschis calea stabilirii unui statut de paradis fiscal.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.
Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte - Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.
Organizaţia Europeană de Brevete (European Patent Organisation - EPO) a fost instituită prin Convenţia privind eliberarea brevetului european. Potrivit Convenţiei, Organizaţia are autonomie administrativă şi financiară. Organele Organizaţiei sunt: Oficiul European de Brevete (OEB); Consiliul de administraţie.
Organizaţia are ca sarcină eliberarea brevetelor europene. Aceasta sarcină este îndeplinită de Oficiul European de Brevete sub controlul Consiliului de administraţie.
Apariţia şi evoluţia paradisurilor fiscale are legături strânse cu istoria spălării banilor care a prins rădăcini într-o epoca în care rigoarea normelor morale era împinsă la paroxism. Fenomenul spălării banilor a înmugurit în epoca medievală, când, condamnată de Biserica Catolică, camăta era considerată o crimă, un păcat capital, de o gravitate similară traficului cu droguri din ziua de astăzi.
În limbajul curent, paradisuri fiscale sunt acele teritorii care oferă o gamă largă de avantaje fiscale companiilor offshore înregistrate pe acest teritoriu. (Termenul original englez – tax haven – înseamnă refugiu fiscal). O companie offshore poate funcţiona sub condiţii de impozitare favorabile, numai dacă este înregistrată într-un paradis fiscal.
În Italia este consacrat sistemul bicameral.
Activitatea partidelor politice şi a altor formaţiuni angajate în campania electorală continuă, în cadrul Parlamentului, prin formarea “grupurilor parlamentare” sau a “grupurilor politice”, alcătuite de regulă din parlamentarii care aparţin aceleiaşi formaţiuni sau care subscriu aceluiaşi program ori sunt adepţii aceloraşi idei.
Se ivesc numeroase situaţii când, la faţa locului, se descoperă numai urme ale unor fragmente de desene papilare, în care nu se reproduce decât un sector limitat de creste ale amprentei, de pildă un număr de 10 - 15 creste papilare. Cu toată străduinţa expertului, la asemenea fragmente, de cele mai multe ori, nu se pot descoperi nici cel puţin 6 - 8 detalii caracteristice macroscopice care să demonstreze, pe baza frecvenţei lor, că urma a fost lăsată de un anumit deget, palmă sau plantă. Luându-se în consideraţie faptul că nu se poate renunţa la urma în cauză a fragmentului de desen papilar, în continuare se vor folosi alte tehnici de lucru, cum ar fi o mărire fotografică sau prin microfotografiere. Prin aceasta se vor scoate în evidenţă microdetalii cum sunt, de pildă, formele orificiilor porilor, care se găsesc pe traseul crestelor papilare ce fac obiectul examinării.
Libertatea de mişcare a persoanelor constituie expresia cea mai uşor perceptibilă a apartenenţei la un spaţiu european comun, fără bariere interne. Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Roma, libera circulaţie a persoanelor a fost unul din obiectivele fundamentale de îndeplinit în vederea realizării pieţei comune.
Contactul mâinilor infractorului cu diferitele suprafeţe întâlnite la locul săvârşirii faptei se finalizează întotdeauna cu producerea unor urme. Aceste urme apar, în cele mai multe cazuri, ca efect al depunerii de substanţă de pe degete sau palme pe obiectele cu care vin în contact. Ele pot lua însă naştere şi prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa atinsă (praf, sânge, vopsea etc.). Când obiectul atins este moale, crestele papilare se imprimă în adâncime, lăsând urme în relief.
Puterea legislativă este exercitată de cele două Camere - Camera reprezentanţilor şi Senatul.
Acest procedeu, aplicat de toate serviciile criminalistice, a fost pus la punct, printre alţii, de savantul rus M. M. Gherasimov. La noi în ţară s-a ocupat de perfecţionarea acesteia Cantemir Rişcuţia. Din această cauză mai este denumită “metoda GHERASIMOV- RIŞCUŢIA”. Metoda constă în reconstituirea plastică şi grafică a ţesuturilor moi ale capului, potrivit unor standarde de grosime determinate ştiinţific. Fireşte că întreaga operaţie se execută pe craniul cadavrului căruia se încearcă să i se determine identitatea.
Instituţia juridică a cazierului fiscal cunoaşte o reglementare modernă stabilită prin Ordonanţa nr. 75 din 30 august 2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal cu modificările şi completările ulterioare.
Tribunalul penal internaţional de la Tokyo este de fapt, Tribunalul penal internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut ca Tribunalul de la Tokyo, după sediul său ce a fost stabilit în acest oraş. El a fost înfiinţat în condiţii istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nürnberg. Înfiinţarea unui asemenea tribunal a fost convenită în cuprinsul “Declaraţiei de la Postdam” din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China şi care cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei. La această Declaraţie a aderat la 8 august 1945, odată cu intrarea sa în război contra acestei ţări şi fosta U.R.S.S. Ea a fost acceptată de Japonia, după înfrângerea sa, la 1 septembrie 1945. În baza acestei Declaraţii, Comandantul suprem ai forţelor aliate din Extremul Orient, generalul Mac Arthur, a aprobat la 19 ianuarie 1946 “Carta Tribunalului militar internaţional pentru Extremul Orient” care oferea cadrul juridic de a pedepsi cu promptitudine pe militanţii japonezi şi ei răspunzători de crimele de război comise în această parte a lumii.
Organizaţia Naţiunilor Unite s-a angajat într-o amplă activitate, de înaltă şi nobilă răspundere, pentru ca desfăşurarea conflictului, de pe teritoriul fostei Iugoslavii, să se menţină în limitele impuse de regulile de drept existente în domeniul ducerii războaielor şi în acest sens, au fost adoptate numeroase rezoluţii de către Consiliul de Securitate. Din şirul lung al rezoluţiilor adoptate de către Consiliul de Securitate, reţin atenţia cele în care este abordată problema respectării regulilor de drept umanitar. Consiliul de Securitate a condamnat, în mai multe rânduri, cazurile în care a fost violat dreptul internaţional umanitar şi a avertizat asupra răspunderii pe care şi-au angajat-o persoanele care au comis sau au ordonat comiterea unor asemenea acte. Consiliul de Securitate a reafirmat, în mai multe rânduri, că toate părţile în conflict trebuie să se conformeze obligaţiilor care decurg din dreptul internaţional umanitar şi în special, Convenţiile de la Geneva din 1949 şi a insistat asupra consecinţelor, precizând că persoanele care vor comite sau ordona comiterea unor asemenea grave încălcări ale dispoziţiilor acestor convenţii, se fac responsabile, în mod individual, pentru aceste acţiuni. Secretarului General i s-a cerut să constituie o Comisie imparţială de experţi, însărcinată cu examinarea informaţiilor primite şi elaborarea de concluzii asupra violărilor grave, în fosta Iugoslavie, a Convenţiilor de la Geneva.
În cadrul acestei secţiuni sunt prezentate câteva articole, studii sau referate din domeniul Istoriei Statului şi Dreptului Românesc - ISDR. În cazul în care căutăţi materiale mai ample din acest domeniu, în vederea realizării unei Lucrări de Licenţă /Diplomă ori Disertaţie (Master) vă recomandăm să urmaţi link-ul următor: Documentare LUCRĂRI DE LICENŢĂ / DISERTAŢIE I.S.D.R. sau să vizitaţi site-ul nostru www.infolucrari.ro