Hotararea CIJ din 11 septembrie 1992, El Salvador vs. Honduras
Hotărârea C.I.J. din 11 septembrie 1992, în afacerea privind frontiera terestră, insulară şi maritimă dintre El Salvador şi Honduras. Hotărârea cea mai relevantă în materie este cea pronunţată în Afacerea privind frontiera terestră, insulară şi maritimă dintre El Salvador şi Honduras la 11 septembrie 1992.
Hotărârea C.I.J. din 11 septembrie 1992, în afacerea privind frontiera terestră, insulară şi maritimă dintre El Salvador şi Honduras.
Hotărârea cea mai relevantă în materie este cea pronunţată în Afacerea privind frontiera terestră, insulară şi maritimă dintre El Salvador şi Honduras la 11 septembrie 1992.
Statele se găsesc frecvent în dezacord referitor la prezenţa caracterului istoric al unei băi care înseamnă că, în mod tradiţional, este considerată ca aparţinând suveranităţii statului de coastă. Consecinţa în plan juridic este regimul asimilat apelor interioare. Menţionăm, cu titlu exemplificativ, pretenţiile canadiene asupra Golfului Hudson sau Golfului Saint Laurent şi pretenţiile libiene asupra Golfului Syrta[1]. În ceea ce priveşte problema băilor comune mai multor state, nu a fost consacrată până acum o soluţie general recunoscută de statele interesate dar jurisprudenţa internaţională în materie se sprijină pe două hotărâri cruciale care sunt concordante în principiu deşi au fost pronunţate în conjuncturi istorice total diferite[2].
Pe scurt, Cazul El Salvador/Honduras se referă la o dispută frontalieră între cele două state ale Americii Centrale şi la statutul legal al Golfului Fonseca şi al apelor adiacente din Oceanul Pacific. Instanţa a stabilit că golful formează ape interioare istorice deţinute în comun de către cele trei state de litoral (El Salvador, Honduras si Nicaragua), cu excepţia zonelor speciale din interiorul celor trei mile marine de la ţărm. Curtea a concluzionat, printr-o ficţiune juridică, că linia de închidere a unei băi ale cărei ape se află sub suveranitatea comună a celor trei state riverane simbolizează “linia ţărmului” şi linia de bază a unei mări teritoriale faţă de care cele trei state de coastă deţin interese indivizibile: “Deoarece există un condominium al apelor Golfului Fonseca înseamnă că există o prezenţă tripartită la linia de închidere şi că Honduras nu poate fi privat de drepturile asupra apelor oceanului aflate dincolo de baie”.[3]
Pentru înţelegerea corectă a rolului jucat de Curte în această speţă, sunt necesare câteva precizări prealabile. Astfel, trebuie precizat, în primul rând, că Golful Fonseca este un golf relativ mic cu o linie neregulată şi complicată a ţărmului în partea sa interioară, cu un mare număr de insule, insuliţe şi stânci, fiind şi una dintre puţinele situaţii în care linia ţărmului să fie împărţită între trei state. Pentru toate cele trei state există doar 4 canale de intrare, dintre care numai două pot fi folosite pentru nave de mare tonaj. Intrarea în Golf se face între Punta Amapala (El Salvador) şi Punta Cosiguina (Nicaragua). Dimensiunile geografice şi proporţiile Golfului sunt astfel încât ar putea fi calificată astăzi[4] drept o baie juridică în înţelesul art. 4 din Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă adoptata în 1958 şi al art. 10 din Convenţia privind dreptul mării adoptată în 1982; aceasta ar avea drept consecinţă, dacă ar fi un singur stat riveran Golfului că linia de închidere a sa să poată fi desenată acum iar apele sale să fie, prin aceasta, închise să fie considerate ape interioare. Chiar dacă nici El Salvador, nici Honduras, nici chiar Nicaragua, statul intervenient, nu sunt părţi la nici una dintre aceste 2 convenţii iar Convenţia privind dreptul mării din 1982 nu era încă în vigoare, prevederile referitoare la golfuri pot fi considerate ca exprimând dreptul cutumiar general. Oricum, în termenii ambelor convenţii, articolul care descrie baia se aplică numai “băilor ale căror ţărmuri aparţin unui singur stat” şi, cu atât mai mult nu se aplică aşa-numitelor “băi/golfuri istorice”. Golful Fonseca este, în mod evident, un golf care nu aparţine unui singur stat; atât Părţile, statul intervenient, cât şi comentatorii fiind, în general, de acord că este un golf istoric şi că apele corespunzătoare sunt ape istorice.
Pornind de la recunoaşterea faptului că “titlurile istorice trebuie să se bucure de respect şi să fie prezervate aşa cum au fost dintotdeauna prin îndelungata folosinţă”,[5] CIJ a analizat istoria particulară a Golfului Fonseca cu atât mai mult cu cât regimul juridic istoric recunoscut prin practica consecventă a statelor este mai important într-o baie cu mai multe state. În speţă, această baie nu beneficiază de regulile generale codificate pentru ipoteza băilor riverane unui singur stat.
Cel mai interesant aspect al acestui regim juridic, care poate fi considerat, la prima vedere, ca fiind un element inconsistent al Hotărârii, este faptul că apele Golfului care “aparţin celor trei state care îl înconjoară sunt subiectul dreptului de folosinţă inocentă” de care se bucură toate navele comerciale ale tuturor statelor[6]. Aceste drepturi de folosinţă inofensivă sunt suplimentare înţelegerii generale curente a statutului juridic al apelor băii ca fiind “ape interioare”, indiferent dacă apele aparţin unei băi juridice sau uneia care beneficiază de un titlu istoric. Pe scurt, Golful Fonseca beneficiază de o dublă calificare excepţională care îl sustrage de la aplicarea normelor convenţionale privind golfurile: este atât golf riveran la mai multe state cât şi golf istoric.
Unul dintre stâlpii argumentaţiei Curţii este precedentul judiciar dat de o hotărâre din 1917 a Curţii Central Americane de Justiţie (într-o afacere localizată în aceeaşi regiune) când s-a pus problema accesului pentru navigaţie într-o baie aparţinând mai multor state. Cu acea ocazie s-a declarat că, într-o asemenea baie, dacă nu sunt ape istorice, marea teritorială urmăreşte sinuozităţile ţărmului iar apele care rămân fac parte din marea liberă. În Hotărârea din 1917 s-a statuat că apele Golfului, altele decât strâmtorile maritime de 3 mm, sunt ape istorice şi reprezintă obiectul unei suveranităţi comune a celor trei state de coastă. Aceasta soluţie nu a putut fi aplicată mutatis mutandis în cazul Golfului Fonseca deoarece acesta este o baie istorică şi, prin aceasta, o “mare închisă”. Tot în Hotărârea din 1917 instanţa a exclus din condominium apele delimitate în 1900 între Honduras şi Nicaragua[7].
Sunt interesante şi argumentele[8] de natură istorică avansate în Hotărârea CIJ, cu privire la caracterul istoric al apelor Golfului - revendicările consecvente ale celor trei state de coastă şi absenţa protestelor din partea altor state iar cu privire la caracterul drepturilor în zona Golfului - împrejurarea că aceste ape au fost apele unui singur stat în cea mai mare parte a istoriei lor cunoscute[9]. Instanţa a fost mai mult preocupată de diferenţa fundamentală dintre zonele terestre cu care avea de a face şi această zonă maritimă. Delimitarea realizată între Nicaragua şi Honduras în 1900, citată în Hotărârea C.I.J. privind cererea de intervenţie a statului Nicaraguei, care era, în mod substanţial, o aplicaţie a metodei echidistanţei, nu dă nici o cheie care ar fi fost, oricum, inspirată de aplicarea principiului uti possidetis juris apelor. Aşadar, Comisia Mixtă responsabilă cu delimitarea şi-a întemeiat activitatea pe titlurile referitoare la frontiera din secolele al XVII - lea şi al XVIII - lea, luând cu titlu de axiomă că „aparţinea fiecărui stat partea din Golful sau Baia Fonseca adiacentă ţărmurilor sale”.[10] O succesiune comună a celor trei state la zonele maritime pare să fie, în aceste condiţii, logica continuare a principiului uti possidetis juris[11].
[break]
Fiind baie istorică, linia de închidere normală din punct de vedere geografic pentru apele Golfului Fonseca ar putea fi linia de la Punta Ampala la Punta Cosiguina. La aceasta s-au făcut frecvent referiri în argumentările Părţilor şi în cele ale statului intervenient iar din punct de vedere geografic este, în mod evident, limita exterioară a Golfului. S-a luat în considerare de către Părţi şi eventualitatea ca această linie să fie şi linie de bază. El Salvador a definit-o ca fiind o simplă linie care descrie limita oceanului din Golful Fonseca.
Aceasta pare să fi fost linia de închidere recunoscută de către cele trei state riverane în practică, fiind şi linia de închidere la care face referire Hotărârea din 1917.
În ceea ce priveşte statutul juridic al apelor în interiorul liniei de închidere a Golfului, altele decât strâmtorile de 3 mm, Hotărârea din 1917 nu are dificultăţi în a face referiri la ele ca fiind teritoriale, prin aceasta înţelegând nu mare teritorială ci ape care nu erau internaţionale ci care erau revendicate pe temeiuri istorice cu titlu suveran de către cele trei state de coastă. Se poate astfel, susţine, în termenii dreptului internaţional modern, aşa cum a argumentat Honduras, că ele sunt ape interioare.
Instanţa a declarat că există câteva dificultăţi în folosirea acestui termen valabil numai pentru ipoteza unei băi istorice care aparţine unui singur stat. De vreme ce practica celor trei state de coastă acceptă că există strâmtori maritime de litoral care sunt subiectul unei singure suveranităţi a fiecărui stat de coastă, dar cu drepturi reciproce la pasaj inofensiv, trebuie să existe şi drepturi de pasaj prin apele care rămân în Golf, nu numai din motive istorice dar şi din necesităţile practice ale împrejurării că acele ape strâmte ale Golfului cuprind canalele utilizate de către navele care caută accesul la unul dintre cele trei state de coastă. În conformitate cu acest argument logic, drepturile de pasaj trebuie să fie puse la dispoziţia navelor unui stat terţ care îşi caută accesul în porturile oricăruia dintre cele trei state de coastă, ele fiind, în speţă, “comune tuturor celor 3 state riverane”. Astfel, apele Golfului sunt chiar ape interioare, subiect al unui regim special şi particular compus dintr-o suveranitate comună şi din drepturi de pasaj. Instanţa a apreciat că se poate ajunge, pe această linie de argumentaţie, la aprecierea că apele Golfului sunt subiect al unui condominium sau al unei co-proprietăţi, cu caracter sui generis. Fără îndoială, dacă apele ar fi delimitate, ar deveni “ape interioare” ale fiecărui stat; în acest caz ele ar trebui să devină subiect al unor drepturi istorice şi necesare de pasaj inofensiv şi deci ar fi tot ape interioare într-un sens juridic calificat. Cu toate acestea, statutul juridic esenţial al acestor ape este acelaşi cu cel al apelor interioare de vreme ce sunt revendicate cu titlu suveran şi, deşi subiecte ale anumitor drepturi de pasaj, nu sunt mare teritorială.
În sfârşit, deoarece un stat nu poate avea două mări teritoriale de-a lungul aceluiaşi litoral, s-a ridicat problema dacă litoralul maritim cu zone/strâmtori de o leghe marină de-a lungul ţărmului Golfului înseamnă într-adevăr mare teritorială în sensul modern al dreptului mării. În opinia Camerei CIJ, aceste ape nu reprezintă mare teritorială. O mare teritorială are, dincolo de ea, platou continental şi fie mare liberă fie zonă economică exclusivă. Zonele maritime din interiorul Golfului nu au dincolo de ele nici una dintre aceste zone. În fapt, linia de închidere a Golfului constituie “ţărmul” în sensul liniei de bază a mării teritoriale; şi aceasta indiferent dacă apele Golfului sunt considerate ca fiind subiectul unei suveranităţi comune sau într-adevăr, aşa cum argumentează Honduras, ca ape aparţinând unor suveranităţi distincte dar nedelimitate, subiect al unui interes al comunităţii. Regiunile de litoral maritim interior nu sunt mare teritorială în sensul dreptului internaţional modern al mării. Aceste regiuni maritime pot fi considerate, mai degrabă, ca ape interioare ale statului de coastă, fără a fi subiectul unei suveranităţi comune. Chiar şi în ipoteza în care aceste ape ar fi subiectul unei suveranităţi comune, aşa cum sunt într-adevăr toate apele din Golf, cu drepturile la pasajul inofensiv care îşi datorează originea provocărilor istoriei micului golf cu cele trei state, cu tot cu problemele sale de acces la navigaţie, este valabilă calificarea de ape interioare[12]. Nu este nici o îndoială că această lege care se aplică mărilor, platourilor mărilor şi subsolului acestora dincolo de coastă, se aplică şi zonei dincolo de Golful Fonseca. Astfel, întotdeauna, temeiul acestor drepturi depinde şi reflectă poziţia teritorială a ţărmului căruia aceste drepturi sunt accesorii. Ţărmul unui golf este, pentru acest scop, linia de închidere a golfului, pentru apele din interior pretinse în temeiul suveranităţii. De vreme ce situaţia juridică a părţii dinspre pământ a liniei de închidere este cea a suveranităţii comune, rezultă că toate cele trei suveranităţi comune trebuie să fie întemeiate dincolo de linia de închidere a mării teritoriale, platoului continental şi zonei economice exclusive. Aceasta trebuie să fie atât referitor la drepturile platoului continental aparţinând ipso jure celor trei state de coastă cât şi referitor la zona economică exclusivă care necesită revendicare. Oricare dintre aceste situaţii va fi considerată sau va fi înlocuită de împărţirea şi delimitarea în trei zone separate este, că şi în interiorul Golfului, o chestiune care ţine de decizia celor trei state. Oricare astfel de delimitare a zonelor maritime nu va putea fi afectată de un acord în temeiul dreptului internaţional.
În concluzia instanţei, condominium apelor din Golf înseamnă prezenţa tripartită la linia de închidere, Honduras nefiind exclus din drepturile legate de apele oceanului dincolo de baie. Aceasta pare echitabil deoarece Honduras are, de departe, cel mai lung ţărm din Golf şi singurul ţărm care înfruntă oceanul. Dacă linia de închidere Punta Amapala - Punta Cosiguina este şi linie de bază atunci nu există în Golf ape teritoriale ale celorlalte două state care ar avea rolul de a închide drumul Hondurasului înapoi în Golf[13]. Zonele exclusive ale litoralului maritim din Golf au rămas limitate la 3 mm în adâncime şi, aşa cum amândouă Părţile au fost de acord, nu sunt mări teritoriale ci ape interioare ca obiecte ale unei singure suveranităţi exclusive. Aşadar numai zona de mare de la linia de închidere a Golfului face să existe mările teritoriale moderne. A susţine acum că există mări teritoriale în interiorul Golfului ar fi incompatibil cu împrejurarea că apele Golfului formează o baie istorică. Iar dacă apele interioare ale Golfului ar fi subiectul unei suveranităţi comune, toate cele trei state de coastă ar fi îndreptăţite la mare teritorială în afara golfului.
[break]
Pentru completarea gamei argumentelor invocate de către Curte, este de menţionat cel mai important aspect subliniat de Judecătorul Oda în opinia sa separată la Hotărârea Curţii: cea mai simplă consecinţă a stadiului de dezvoltare a dreptului mării este aceea că nu a existat şi nu există încă un concept juridic al “băii care aparţine mai multor state”, ale cărei ape să fie ape interioare.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, raţionamentul Judecătorului Oda este următorul: „baia istorică”, concept apărut la sfârşitul secolului trecut în paralel cu noul trend de a acorda semnificaţie juridică specială noţiunii de baie este folosit numai de la începutul acestui secol. El nu se regăseşte într-un regim sui generis adică într-un regim care conţine reguli diferite de acelea care guvernează o baie normală. Băile istorice sunt acele bai (în sens geografic) care, datorită lărgimii lor mari la deschidere şi lipsei de pătrundere în teritoriul terestru, nu pot fi în mod normal clasificate juridic că fiind băi dar li se poate acorda, din motive istorice, acelaşi statut juridic de băi. Sintagma baie istorică nu înseamnă cu siguranţă că se sugerează faptul că statutul juridic al apelor înseamnă altceva decât ape interioare ale statutului de coastă, ca în cazul unei băi ordinare (juridic). În temeiul conceptului contemporan al dreptului mării, apele mării adiacente coastelor unui stat sunt fie mare teritorială fie, altfel, ape interioare[14].
Nu este surprinzător că nu a apărut niciodată în dreptul internaţional vreo regulă care să reglementeze băile care aparţin mai multor state (toate codificările moderne în vigoare exclud, expressis verbis, această ipoteză). Însuşi conceptul de ape interioare, care apare numai ca ape interne, în paralel cu fixarea limitei apelor teritoriale implică, din perspectiva normei juridice, delimitarea sau semidelimitarea apelor corespunzătoare în interiorul unei jurisdicţii date. Acest element de împrejmuire este absent sau dispare când ţărmurile unei băi geografice sunt atât de împărţite între state încât nu se mai pot îndeplini criteriile unei băi juridice. Aceasta este confirmată tacit de absenţa oricăror prevederi referitoare la delimitarea sau împărţirea apelor interioare atât în Convenţia din 1958 cât şi în cea din 1982; în drept, apele interioare ale unui stat nu se pot învecina cu apele interioare ale altui stat[15].
Excepţiile de la criteriile geografice solicitate pentru o baie juridică au fost justificate pe temeiuri istorice pentru anumite trăsături topografice, dreptul contemporan al mării admiţând expres conceptul de baie istorică. Regimul juridic stipulat în Convenţiile din 1958 şi 1982 cu efectul că denumesc baia unui singur stat, “nu se vor aplica” sau “nu se aplică” aşa-numitelor „băi istorice”[16]. Aceasta înseamnă sugerarea faptului că, din punct de vedere geografic, se defineşte o baie în scopuri juridice (cum ar fi lărgimea gurii sau adâncimea penetrării în teritoriul terestru), dar că aceste elemente nu sunt condiţii stricte ale calificării juridice a băii.
În rezumat, conceptul “apelor istorice” a devenit practic supraabundent şi, de aceea, nu apare în nici una dintre convenţiile din 1958 şi 1982. De fapt, nu este atât de mult un concept ci o descriere expresivă a titlului istoric în temeiul căruia pretenţia la un statut particular poate fi întemeiată. Prin aceasta, în primul rând în Afacerea pescăriilor din 1951, o revendicare a unei ape istorice a fost făcută pentru justificarea statutului apelor interioare, în al doilea rând o pretenţie la ape istorice pentru apele unui golf ar putea justifica conceptul de baie istorică al apelor care sunt ape interioare şi, în al treilea rând, în cazul Filipinelor, conceptul a fost utilizat numai pentru justificarea statutului de mare teritorială, rezultat în situaţia apariţiei unui nou concept sui generis de „ape ale arhipelagurilor”. Rezultă că apele istorice nu au un statut juridic diferit de cel al categoriilor care au fost îndelung recunoscute, adică fie ape interioare, fie mare teritorială (sau, mai nou, instituţia juridică a apelor arhipelagurilor). În concluzie, ape istorice ca atare nu au existat şi nu există ca instituţie independentă în dreptul mării. În mod evident, accentuările terminologice[17] din opinia judecătorului Oda completează Hotărârea CIJ în care pare să fi fost trecute aceste elemente cu vederea, îndeosebi când s-a invocat în Hotărâre prezumţia că Golful Fonseca este “o baie istorică, apele lui fiind în conformitate cu aceasta, ape istorice”.[18]
--------------------------------------------------------------------------------
[1] A se vedea Tratatul referitor la Rio de la Plata, încheiat la 19 noiembrie 1973 între Argentina şi Uruguay şi diferendul arabo-israelian referitor la Golful Akaba.
[2] A se vedea Sentinţa Curţii de Justiţie Interamericane din 9 martie 1917 şi Hotărârea CIJ de la Haga în Afacerea privind frontiera terestră, insulară şi maritimă dintre El Salvador şi Honduras din 11 septembrie 1992.
[3] CIJ Récueil, p. 607.
[4] Anterior se aplicau regulile cutumiare ale celor 6 sau 10 mile marine.
[5] ICJ reports, 1982, p. 73.
[6] Par. 393 din Hotărârea CIJ.
[7] Paragraful 413 din Hotărârea CIJ 1992.
[8] Paragraful 405 din Hotărârea CIJ 1992.
[9] În timpul perioadei coloniale şi chiar în timpul perioadei Republicii Federale a Americii Centrale apele Golfului Fonseca nu au fost nici împărţite nici repartizate între diferitele unităţi administrative care au devenit cele trei state de coastă: El Salvador, Honduras şi Nicaragua. Nu a existat nici o tentativă de împărţire sau delimitare a acestor ape potrivit principiului uti possidetis juris.
[10] A se vedea „Limites Definitivos entre Honduras v. Nicaragua”, Honduran Ministry of Foreign Affairs, 1938, p. 24.
[11] I.C.J. Reports, 1992, par. 405.
[12] A se vedea par. 415 din Hotărârea CIJ.
[13] A se vedea prevederea par. 6 din art. 7 (Convenţia ONU privind dreptul mării): “Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat în aşa fel încât să taie legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona economică exclusivă”. Această norma juridică, deşi neopozabilă, în forma sa convenţională, statelor implicate în proces, reflectă o limită practicată de state în temeiul dreptului internaţional cutumiar al mării.
[14] Par. 4, opinia dizidentă a Judecătorului Oda.
[15] Par. 4, opinia dizidentă a Judecătorului Oda.
[16] A se vedea art. 10, par 6 din Convenţia privind dreptul mării.
[17] Par. 44 din opinia dizidentă a judecătorului Oda (trimiterea se face la par. 383 din Hotărârea Curţii din 1992 în speţa în curs invocată).
[18] Hotărârea CIJ, par. 383.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu