Subcultura de penitenciar
Prin termenul „subcultură” se înţelege acea parte a unui grup social care, deşi prezintă caracteristicile generale ale contextului în care acţionează, şi-a dezvoltat la nivel de subgrupe, norme şi mentalităţi proprii, specifice.
Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. Printre regulile generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, să se depună în toate cazurile un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc.
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra lor. Ele au ca efect solidaritatea lor, crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă. Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar neconformiştii sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi si ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi respectă aceste reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestui dezacord, ştiind că astfel nu si-ar putea asigura o viaţă „liniştită” în locul de detenţie.
Cercetătorii fenomenelor din penitenciare sunt unanimi, în aprecierea că grupul deţinuţilor are o structură ierarhică autoritară, rigidă şi că poziţia fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de „cariera” sa infracţională, de durata condamnării si de personalitatea sa.
Rolul subculturii de penitenciar se răsfrânge asupra vieţii deţinutului şi a comportamentelor sale, el ajungând să adopte şi să împărtăşească punctul de vedere al încarceraţilor privind lumea din penitenciar şi societatea în general.
Normele informale ale grupului de deţinuţi se concretizează de obicei în manifestări ostile fată de cadrele instituţiei de reeducare. De cele mai multe ori asemenea manifestări sunt ascunse, nemărturisite în mod deschis şi aparent, par a respecta normele oficiale ale penitenciarului.
Sub aspect psihosocial, în populaţia lor dintr-un penitenciar apar, ca şi în cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Din datele unor studii asupra grupurilor a rezultat că penitenciarul, ca structură organizatorică relativ închisă, nu înlătură necesitatea general umană de relaţii interpersonale şi pe cea de apartenenţă de grup. Mai mult, tocmai datorită faptului că în perioada detenţiei se reduc puternic posibilităţile de relaţionare socio-umane specifice vieţii din afara penitenciarului, la deţinuţi se amplifică necesităţile mai sus amintite, ca urmare a unui proces de compensare.
Deci, şi în grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi diverse statusuri informale: lideri, populari, izolaţi, solidari, respinşi. Un element specific al structurii informale din grupurile de deţinuţi îl reprezintă numărul mare de respingeri[1]. De asemenea, s-a constatat că cei care deţin statusul sociometric de izolat au o vechime mică în penitenciar. Acest fapt confirmă concluzia că primele luni ale detenţiei sunt deosebit de stresante pentru deţinuţi.
Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viata socio-afectivă a grupului şi de cele mai multe ori sunt conştienţi de acest lucru. Pornind de la această constatare, este necesar să se acorde o atenţie deosebită celor care ocupă asemenea poziţii din partea factorilor educaţionali, în scopul evitării marginalizării, ruperii acestor indivizi de viaţa afectivă a grupului.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum deţinuţii îşi percep propriul statut sociometric. De pildă, izolaţii, în marea lor majoritate se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai puţin agreaţi.
De asemenea, datele studiilor sociometrice asupra populaţiilor de deţinuţi relevă rolul pozitiv al relaţiilor de muncă asupra vieţii socio-afective a grupului. Importanţa şi rolul stimulator al muncii în comun rezidă din faptul că în grupurile studiate criteriul „partener de muncă” întruneşte numărul cel mai scăzut de respingeri. Pe de altă parte, criteriul „partener în întâlnire după eliberare” conţine numărul cel mai mare de respingeri.
Din cele prezentate se reţine că deţinutul nu este o fiinţă pasivă, ci în continuă interacţiune cu cei din jur, dezvoltând comportamente faţă de alţi deţinuţi şi faţă de autorităţi. Pe acest fond şi de la aceste realităţi trebuie să pornească procesul reeducativ, elaborarea unei adevărate şi eficiente strategii de resocializare.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] O pondere însemnată în cadrul respinşilor o au şi pedepsiţi pentru omor şi tâlhărie.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu