Privarea de libertatea intr-un loc de detentie din perspectiva psihologica si psihosociala
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală. Însă, în lucrarea de faţă, nu aspectele tehnice şi procedurale ale acestor situaţii ne interesează ci, în primul rând, cele de ordin psihologic şi, de ce nu, cele de ordin psihosocial.
Din această perspectivă persoanele care se găsesc în arestul secţiilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice.
În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de puternică. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Acestea sunt în multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale, cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa.
Dacă în general cele arătate mai sus sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată, în cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând uneori până la detaliu încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa ce o vor primi, frământările psihice sunt orientate spre efortul de a induce în eroare organele de anchetă.
Cele mai frecvente reacţii comportamentale ale celor arestaţi sunt de extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă şi îşi construieşte o carapace a tăcerii, fie că manifestă comportamente agresive, acţionale sau de limbaj.
Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o extremă la alta.
Se remarcă o frecventă crescută a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive. De aceea, nu este de mirare că tentativele de automutilare, de sinucidere (uneori reuşite) ale acestora au o pondere crescută în cadrul reacţiilor comportamentale ale persoanelor arestate.
Trebuie, totuşi, subliniat că asemenea comportamente sunt departe de a putea fi generalizate, fie şi numai pentru faptul că există categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona şi deruta organele de urmărire penală.
Cunoaşterea manifestărilor comportamentale ale persoanelor aflate în stare de arest constituie un factor important pentru fundamentarea măsurilor optime de finalizare a urmăririi penale, precum şi premise pentru conturarea procesului de reeducare şi reinserţie socială în cazul în care arestatul este condamnat.
Reacţia socială instituţionalizată faţă de infractori, infracţiune şi infracţionalitate reprezintă un sistem coerent şi unitar de măsuri dozate în funcţie de:
- valorile care sunt ocrotite de normele de drept penal;
- de dinamica fenomenului infracţional în ansamblu şi pe genuri de infracţiuni;
- de etiologia criminalităţii;
- de eficacitatea controlului social exercitat de organele specializate ale statului în activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunilor;
- de eficacitatea instituţiilor şi mijloacelor extrapenale în prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.
Principalele probleme privind pedepsirea cu privare de libertate a persoanelor care au încălcat legile şi normele de convieţuire socială sunt legate de instituţiile specializate în această direcţie, precum şi de terapia administrată infractorilor în aceste instituţii.
Sub aspect istoric tratamentul aplicat infractorilor a cunoscut o evoluţie ce a mers de la pedepsele corporale spre privarea de libertate.
Penitenciarul, ca instituţie de executare a pedepselor, este de dată relativ recentă[1], avea un caracter administrativ şi un caracter preventiv prin asigurarea izolării infractorului.
Principalele funcţii ale închisorii erau considerate a fi intimidarea colectivă, a celor ce ar fi fost tentaţi să comită fapte asemănătoare, neutralizarea infractorului şi ispăşirea morală.
Regimurile penitenciare au suferit transformări succesive, fără a se putea delimita, totuşi, etape istorice distincte, deoarece principalele forme mai sunt întâlnite în sistemele represive contemporane. Se disting astfel următoarele tipuri de regimuri penitenciare[2]:
- regimul de detenţie în comun, care face posibilă organizarea activităţii de muncă şi permite acţiuni educative atât la nivelul grupurilor de cât şi la nivelul indivizilor. Inconvenientele acestui tip de regim constau în aceea că pot apărea „ucenicie a crimei” şi condiţii de perversiuni sexuale.
- regimul de detenţie celular în care i sunt izolaţi şi ziua şi noaptea. Acest regim, deşi permite o bună supraveghere, are efecte distructive puternice asupra personalităţii lor;
- regimul de detenţie semicelular, în care i sunt izolaţi doar pe timpul nopţii, ziua ei lucrând în grupuri şi având consemnul să păstreze tăcerea. Încălcarea acestuia atrage aplicarea de pedepse disciplinare foarte severe.
- regimul progresiv reprezintă o combinaţie a primelor trei şi constă în trecerea progresivă de la detenţia celulară spre acordarea unor libertăţi din ce în ce mai largi, în funcţie de dovezile de îndreptare. Se încearcă astfel readaptarea treptată la viaţa liberă.
Una din tendinţele cele mai puternice care se manifestă în legislaţia actuală consideră că principala funcţie a penitenciarului trebuie să fie prevenirea recidivei şi resocializarea delincvenţilor[3].
În noile condiţii ale societăţii româneşti legislaţia noastră penală caută să facă din penitenciar o instituţie calitativ nouă în care reeducarea să fie rezultatul combinării muncii utile, depuse de deţinuţi, acţiunilor educative intense ce se exercită asupra lor şi al sistemului de cointeresare în cadrul căreia un loc central revine eliberării condiţionate.
Pe de altă parte, sancţiunea cu închisoarea constituie o modalitate extremă de resocializare, funcţia de neutralizare a infractorului îmbinându-se cu cea reeducativă. În acest cadru, se consideră că procesul de resocializare în medii închise nu reprezintă decât o etapă, reuşita lui fiind în funcţie de capacitatea structurilor şi funcţionalităţilor extrapenale, nerepresive, în reeducarea infractorilor.
Printre trăsăturile definitorii ale regimului penitenciar din ţara noastră se numără:
- obligaţia condamnaţilor de a presta o muncă utilă - dacă sunt apţi pentru aceasta;
- respectarea de către a disciplinei muncii şi a ordinii interioare a locurilor de deţinere;
- stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de îndreptare.
La acestea se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după sex, vârstă, natura infracţiunii, starea de recidivă, durata pedepsei şi după receptivitatea la munca de reeducare.
Potrivit practicii penitenciare actuale separarea lor după criteriile amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
[2] Se vedea in acest context, J. Pinatel „La societe criminogene”, Paris, 1971, p. 235.
[3] Pentru mai multe detalii a se avea in vedere Maria Voinea „Sociologie generală şi juridică”, Editura Holding, Reporter, 1996, p. 127.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain text
Apreciati acest articol
Adauga un comentariu