Regulile metodei sociologice - EMILE DURKHEIM
- REGULILE METODEI SOCIOLOGICE -
(EMIL DURKHEIM)
Considerat părintele sociologiei franceze, Emil Durkheim[1] este şi unul dintre fondatorii sociologiei juridice. Durkheim a fost un pozitivist, un scientist, un raţionalist[2] şi îi datorează pozitivismul influenţei lui Auguste Comte[3].
1. Noţiunea de fapte sociale
Durkheim va imprima o tendinţă "juridizantă" sociologiei sale, afirmând chiar că "nimeni nu poate intra în şcoala sa dacă nu este şi jurist", ceea ce va transpare şi în principalele sale lucrări dedicate studierii dreptului şi instituţiilor juridice. Astfel, în Regulile metodei sociologice[4] - lucrare deşi redusă ca întindere, ea este considerată de mulţi sociologi drept "declaraţia de independenţă a sociologiei moderne" - Durkheim introduce noţiunea de fapte sociale, considerate a fi "căi de acţiune, gândire şi simţire exterioare individului şi înzestrate cu o putere de constrângere", prin care sunt reglementate acţiunile indivizilor.
2. Reguli de observare a faptelor sociale
Pentru observarea, descrierea şi explicarea faptelor sociale trebuie avute în vedere două reguli metodologice:
-
faptele sociale trebuie considerate ca lucruri, întrucât ele includ "feluri" de a lucra, de a gândi şi a simţi care sunt exterioare individului;
-
aceste fapte sociale sunt înzestrate cu o putere de constrângere, având un rol coercitiv şi contribuind la "educarea morală" (socializarea) a indivizilor.
Faptele sociale includ reguli legale şi morale, obiceiuri, cutume, credinţe, ritualuri, moravuri şi practici sociale, care pot fi descrise şi explicate prin utilizarea unor metode sociologice bazate pe observaţie, anchetă sau analiză statistică, însă Durkheim nu s-a limitat doar la investigarea originilor diverselor fapte şi fenomene, ci a încercat să identifice cauzele efective ale acestora şi să evalueze consecinţele pe care le au asupra structurilor şi instituţiilor în care pătrund şi acţionează[5].
Astfel, E. Durkheim abordează sociologia ca o ştiinţă pozitivă a faptelor sociale şi identifică două caracteristici ale faptelor sociale:
-
„exterioritatea" (existenţa lor fizică în afara individului uman)
-
şi „constrângerea" (ca „presiune" exercitată asupra individului pentru a-l integra în societate).
Cercetând faptele sociale, viaţa socială, Durkheim face distincţie între două feluri de nevoi umane: pe de o parte nevoi comune care pot fi satisfăcute prin ajutor reciproc şi care solicită din partea oamenilor aptitudini similare care generează o solidaritate socială denumită solidaritate prin similitudine sau mecanică; pe de altă parte oamenii au nevoi diverse şi aptitudini diferite, ceea ce implică schimburi de servicii, diviziunea socială a muncii şi un alt tip de coeziune socială - solidaritatea organică.
În acest context geneza normelor sociale şi în particular a normelor juridice trebuie căutată în varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale, în mediul social. Norma juridică nu mai apare ca o expresie raţională imuabilă ci ca o variabilă schimbătoare în funcţie de nevoile istorice şi aspiraţiile grupurilor umane. Dreptul are aşadar o natură socială şi nu se poate sustrage interdependenţelor sociale. Corespunzător celor două tipuri de solidaritate socială Emil Durkheim distinge două tipuri de norme juridice, de drept:
-
dreptul represiv (dreptul penal) care intră în aplicare dacă se încalcă solidaritatea mecanică
-
şi dreptul restitutiv (dreptul familiei, drept comercial) pentru protejarea solidarităţii organice.
Astfel, sancţiunile juridice, ca sancţiuni organizate, adică precis reglementate şi aplicate de organe sociale bine determinate (Durkheim consideră că pedepsele privative de libertate sunt cele mai eficiente şi „tind să devină tipul normal de represiune") se opun scăderii coeziunii sociale, fiind un mijloc de conservare a grupurilor sociale. Emil Durkheim considera că reglarea conduitelor membrilor colectivităţii se datorează presiunii şi constrângerii sociale, ca expresie a conştiinţei colective, caracterizate la rândul ei de „ansamblul de credinţe şi sentimente comune majorităţii membrilor aceleiaşi societăţi”. Emil Durkheim a constatat că în societăţile bazate pe solidaritatea mecanică (în care predomină asemănarea între indivizi), dreptul are un caracter represiv, în timp ce în societăţile întemeiate pe solidaritatea organică (în care indivizii sunt diferiţi unii de alţii), dreptul are un caracter restitutiv. Acesta din urmă este de două feluri: negativ, stabilind raporturile individului cu lucrurile şi pozitiv, stabilind aporturile indivizilor între ei.
3. Reguli de distingere între fapte sociale normale şi fapte sociale patologice
E. Durkheim este primul sociolog care a evidenţiat în mod explicit raporturile dintre normal şi patologic sau dintre fenomenele normale şi cele patologice plecând de la definiţia şi sensurile noţiunii de normă (morală, juridică, religioasă etc.). Rolul normelor sociale constă în asigurarea solidarităţii sociale şi a dezirabilităţii comportamentelor. În consecinţă, este normal tot ceea ce este în concordanţă cu norma; faptele normale sunt "acelea care sunt aşa cum trebuie să fie" şi corespund imperativelor normelor. Dimpotrivă, sunt fapte patologice (anormale) acelea care "ar trebui să fie altfel decât sunt".
Faptele normale sunt cele care prezintă formele cele mai generale şi care se "regăsesc, dacă nu la toţi indivizii, cel puţin la majoritatea lor şi dacă nu se repetă identic în toate cazurile în care se observă, ci variază de la un individ la altul".
Faptele patologice sau morbide corespund unor condiţii excepţionale, fiind o "excepţie în timp şi spaţiu", în sensul că "nu numai că nu se întâlnesc decât la o minoritate, dar chiar acolo unde se produc se întâmplă cel mai adesea că nu durează toată viaţa individului", în acelaşi timp, Durkheim sublinia şi faptul că normalul se identifică cu tipul "mediu" sau cu "media normală" şi că "orice abatere faţă de acest etalon" reprezintă un fenomen morbid[6].
Operând cu aceste distincţii în privinţa faptelor normale şi patologice, Durkheim avansează teza, oarecum surprinzătoare şi aflată în contradicţie cu ideile şcolii pozitiviste italiene de criminologie, conform căreia crima este un fenomen normal, întrucât ea este prezentă în toate societăţile şi de toate tipurile. Ea este normală, "fiindcă o societate din care ea ar lipsi este cu totul imposibilă". De aceea, "a pune crima printre fenomenele de sociologie normală, înseamnă nu numai a spune că este un fenomen de neînlăturat, deşi regretabil, datorat răutăţii incorigibile a oamenilor; înseamnă a o afirma ca un factor al sănătăţii publice, o parte integrantă a oricărei societăţi sănătoase".
Crima consistă într-un act care "ofensează unele sentimente colective, înzestrate cu o energie şi cu o limpezime particulare". Pentru acest motiv, "crima este deci necesară; ea este legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, dar prin însăşi aceasta ea este utilă", într-adevăr, deşi pare paradoxal, devierea de la normele societăţii este necesară şi utilă dacă societatea doreşte să rămână flexibilă şi deschisă schimbării şi adaptării. Acolo unde există crimă, "sentimentele colective" sunt suficient de puternice ca să reacţioneze faţă de ea, astfel încât, în cele din urmă, actul criminal are drept consecinţă întărirea consensului normativ al indivizilor. Nu numai că acolo unde există crimă "sentimentele colective sunt în starea de mobilitate necesară pentru a lua o formă nouă, ci, uneori, ea contribuie la determinarea dinainte a formei pe care o vor lua", devenind, într-o anumită măsură, un fel de "anticipare a moralităţii".
Rezultă că în orice societate crima are rolul de a întări consensul normativ al indivizilor, întrucât ea "uneşte conştiinţele şi le întăreşte". Aprecierea conform căreia crima este un fenomen normal, nu implică pentru Durkheim nici un fel "de judecăţi de valoare, ci constată pur şi simplu un fapt cu relevanţă generală": crima nu este nici bună, nici rea, nici preferabilă sau indezirabilă, ci este pur şi simplu un fapt social cu trăsături generale care există în orice societate. Pentru acest motiv, crima nu mai trebuie înţeleasă ca un "rău" care nu ar putea fi diminuat, iar criminalul nu mai trebuie considerat ca o "fiinţă nesociabilă", un fel de element parazitar, ca un "corp străin, neasimilabil în corpul societăţii, ci un agent reglator al vieţii sociale"[7].
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Emil Durkheim (1858-1971), născut din părinţi evrei, într-un orăşel francez de lângă graniţa cu Germania.
[2] Dintre lucrările pe care le-a publicat exemplificăm: „Regulile metodei sociologice[2]”, „Despre diviziunea muncii sociale", „Sinuciderea", „Două legi ale evoluţiei penale".
[3] Fondator al pozitivismului ştiinţific, A. Comte este adeptul metodei empirice, experimentale, preferate metodei metafizice: toate cunoştinţele trebuie obţinute din experienţă, din observarea faptelor şi nu din idei preconcepute. A. Comte consideră că sociologia are datoria de a fi o veritabilă ştiinţă a societăţii bazată numai pe observarea faptelor şi excluzând orice ideologie.
[4] Emile Durkheim, „Les regles de la methode sociologique”, Paris, 1895, lucrarea apărută şi în limba română sub titlul „Regulile metodei sociologice”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974.
[5] Din acest punct de vedere, susţin o serie de analişti ai lui Durkheim, el poate fi considerat ca fiind "strămoşul direct al tipului de analist-funcţional care a marcat şi influenţat antropologia britanică".
[6] Emile, Durkheim, „Regulile metodei sociologice”, op. cit., p. 97.
[7] Emile Durkheim, „Regulile metodei sociologice”, p. 117.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu