Pruncuciderea - violenta extrema contra copilului
În pofida intensificării sale în ultimele decenii, violenţa îndreptată asupra copiilor nu reprezintă un fenomen nou în istoria diferitelor societăţi. De-a lungul secolelor, copiilor li s-a negat identitatea, au fost supuşi la nenumărate umilinţe, au fost victimele nenumăratelor abuzuri comise de părinţi, educatori sau alte persoane, în aşa fel încât istoria socială a copilăriei cuprinde un lung şir de violenţe, maltratări, rele tratamente, care au îmbrăcat, adeseori, forme de-a dreptul dramatice.
Cea mai gravă dintre ele a fost pruncuciderea sau infanticidul, larg răspândit în mai multe societăţi preindustriale, nevoite să se confrunte cu un nivel foarte scăzut al resurselor de hrană. Infanticidul este cunoscut, de altfel, din cele mai vechi timpuri, mai ales, în societăţile din Asia orientală.
De exemplu, în Sparta (Grecia Antică), asemenea practici erau „normale”, încurajate chiar de reglementările oficiale.
În China şi în Japonia, deşi frecvenţa infanticidului era foarte ridicată, acesta nu avea loc totuşi decât în condiţii extreme, atunci când succesiunea naşterilor de sex feminin depăşea limitele admise şi când „vârsta mamei sau amplitudinea intervalelor intergenezice (perioada de timp care separă două naşteri ale unei femei – n.n.), legate de cutume, făceau puţin probabilă eventualitatea unei naşteri masculine”[1].
Deosebit de frecvent în societăţile agrare, infanticidul a cunoscut, de asemenea, o mare răspândire în societăţile în curs de industrializare, datorită lipsei unor condiţii economice adecvate, dar şi datorită absenţei contracepţiei şi a unei legislaţii care să o autorizeze.
Alături de pruncucidere, ca atare, însă deghizat, abandonul copiilor[2] reprezenta o practică obişnuită. Începând din secolul al XIX-lea, ratele de pruncucidere au început să scadă treptat, în proporţii relativ modeste, în concordanţă cu schimbarea atitudinilor faţă de copil şi valoarea sa economică sau afectivă. Dezvoltarea sentimentului familial faţă de copil, este un fenomen caracteristic burgheziei urbane, şi acest sentiment nu s-a difuzat decât târziu în mediile populare[3].
Epoca contemporană cunoaşte o tendinţă de scădere a actelor de pruncucidere, acte ce sunt comise, mai ales, de persoane caracterizate de tendinţe patologice.
Această schiţare sumară a istoriei sociale a infanticidului, ca act de omucidere a copilului după naşterea sa, demonstrează că violenţa împotriva copilului are vechi premise, de natură istorică, care se regăsesc astăzi, desigur, în forme atenuate, la nivelul actelor de violenţă, agresiune sau maltratare pe care părinţii din familiile contemporane le aplică propriilor lor copii.
Astfel, „Istoria civilizaţiei pune în evidenţă faptul că, spre deosebire de agresiunile individuale dintre adulţi, care au fost permanent sancţionate în cadrul unui grup social determinat, diversele forme de violenţă exercitate contra copiilor au fost, mai mult sau mai puţin, tolerate, chiar aprobate de către societatea adulţilor, şi că istoria umanităţii este jalonată de maltratări exercitate contra copiilor. Infanticidul direct sau ocolit, sub forma expunerii la riscuri sau a adaptării noilor născuţi, a fost o practică mult timp tolerată şi chiar recomandată din motive demografice, eugenice, religioase”[4].
Istoria infanticidului este deci parte integrantă a istoriei violenţei împotriva copilului.
În România[5], deşi nu există date complete asupra acestui fenomen, statisticile oficiale arată că rata pruncuciderilor înregistrată în ultimii trei a fost de circa 7 la suta de mii de locuitori în mediul rural şi de aproximativ 8 la suta de mii de locuitori în mediul urban.
În cadrul crimelor comise prin violenţă, pruncuciderea se află pe locul al treilea. Dintre victime, băieţii deţin ponderea cea mai mare (7,91 la suta de mii de locuitori faţă de 4,99 la suta de mii de locuitori în cazul fetelor[6]). Toate aceste cifre oficiale sunt, însă, subraportate şi nu includ decât o mică parte din pruncuciderile existente în realitate.
Majoritatea femeilor care îşi ucid copii provin din familii dezorganizate, nu au un domiciliu sau un loc de muncă stabil şi trăiesc în concubinaj ori contractează o legătură întâmplătoare. Există pe de altă parte, şi cazuri de minore sau tinere, liceene sau studente, care îşi încep viaţa sexuală mai devreme, şi, neavând bani să-şi plătească un avort, sunt nevoite să recurgă la pruncucidere.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Jean-Claude Chesnais, „Histoire de la violence en Occident de 1800 à nos jours”, Paris, Editions Robert Laffont, 1981, p. 108.
[2] A se vedea paragraful următor.
[3] Jean-Claude Chesnais, op. cit., p. 107.
[4] P. Straus, „Les enfants victimes de services”, în: „Droit Social”, Paris, Novembre, 1974 (Jean-Claude Chesnais, op. cit., p. 107).
[5] Din punct de vedere legal, pruncucidere este definită de Codul penal român, ca fiind: ucidea copilului imediat după naştere, de către mamă, aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere.
Pentru alte aspecte privind pruncuciderea, a se vedea pe larg, Vladimir Beliş, „Tratat de medicină legală”, Editura Medicală, Bucureşti, 1995, p. 391 şi urm.
[6] Conform informaţiilor date publicităţii de către Inspectoratul General al Poliţiei.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu