Notiunea de „infractiune flagranta”
Art. 465 C. proc. pen.: “Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire. Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune. În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii”.
Folosit de multă vreme în vocabularul juridic, termenul de „flagrant/flagrantă” derivă din participiul flagrans-tis al verbului latin flagro-are (a arde). Acest termen, raportat la săvârşirea unei infracţiuni, exprimă o anumită relaţie între momentul comiterii infracţiunii şi momentul descoperii ei şi a făptuitorului. În acest sens, noţiunea de flagrantă semnifică prinderea făptuitorului în „focul” acţiunii sale sau imediat după săvârşirea infracţiunii. În art. 465 se arată că este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
Având în vedere momentul în care a fost descoperită infracţiunea flagrantă, în literatura de specialitate se arată că asemenea infracţiuni au forme tipice şi forme asimilate.
Infracţiunea flagrantă prin asimilare este denumită şi infracţiune cvasi-flagrantă şi constă în urmărirea făptuitorului, imediat după săvârşirea infracţiunii, de către persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public. De asemenea, infracţiunea este flagrantă prin asimilare, când făptuitorul este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune[1].
Modul în care legea defineşte infracţiunea flagrantă reliefează apropierea în timp între momentul săvârşirii infracţiunii şi momentul descoperirii ei.
Precizăm însă şi faptul că starea de flagrantă presupune, întotdeauna, şi prezenţa făptuitorului, în lipsa acestuia infracţiunea neputând fi considerată flagrantă.
Apropierea în timp a momentului săvârşirii infracţiunii şi a momentului descoperirii infracţiunii şi a făptuitorului ei este exprimată prin termenii folosiţi de lege. În acest sens, în dispoziţiile art. 465 se arată că infracţiunea este descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire, iar autorul este urmărit imediat după săvârşire sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii.
Desigur că, în practică, starea de flagrantă a unei infracţiuni va fi apreciată de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete în care a fost descoperită fapta şi făptuitorul ei.
Legislaţiile altor state cuprind reglementări similare în materia infracţiunii flagrante. Astfel, Codul de procedură penală italian, la art. 382, prevede că este starea de flagrant situaţia în care persoana este prinsă în timpul comiterii infracţiunii sau care, după ce a comis infracţiunea, este urmărită de organele de urmărire penală, de persoana vătămată sau de alte persoane sau care este surprinsă cu lucrurile sau urmele care o fac să fie considerată ca fiind cea care a comis infracţiunea[2].
Legislaţia franceză are o reglementare asemănătoare: este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după aceea, dar şi cazurile când într-un timp foarte apropiat acţiunii, persoana bănuită este urmărită de protestul public sau este găsită în posesia unor obiecte sau prezintă urme sau indicii care lasă să se înţeleagă că a participat la infracţiune.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Potrivit art. 465 C. proc. pen.:
“Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.
În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor şi să-l conducă înaintea autorităţii”.
[2] M. Pisani, A. Molari, V. Perciununno, P. Corso, „Manuale di Procedura penale”, Monduzzi editore, 1994, p. 263.
Cauti un material mai amplu despre infractiunile flagrante?
Îţi recomandăm LUCRAREA DESPRE CONSTATAREA INFRACTIUNILOR FLAGRANTE
sau poate te interesează un
REFERAT despre urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante...
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu