Home | Referate / Articole juridice | Procedura penala | Competenta teritoriala in materie penala

Competenta teritoriala in materie penala

By Redactia_StudiiJuridice 17/02/2011 12:31:00

Font size:

CRITERII DE DETERMINARE

A COMPETENŢEI TERITORIALE ÎN MATERIE PENALĂ

Competenţa teritorială („ratione loci”) este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză. Competenţa teritorială împarte cauzele penale între organele judiciare pe linie orizontală[1]. Competenţa teritorială diferenţiază, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu o egală competenţă materială.

Aşadar, criteriile de determinare a competenţei teritoriale sunt date de repartiţia cauzelor între diversele instanţe judecătoreşti, având aceeaşi competenţă materială[2], în raport de corelaţia între locul săvârşirii infracţiunii (şi alte circumstanţe de loc) şi circumscripţiile teritoriale în care instanţele îşi exercită jurisdicţia (ceea ce înseamnă că împărţirea cauzelor se face pe orizontală)[3]. În vederea stabilirii competenţei teritoriale au fost stabilite criterii diferite după cum infracţiunile au fost săvârşite în ţară sau în străinătate.

Aceste criterii sunt stabilite de art. 30 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003[4], care arată: „competenţa după teritoriu este determinată de[5]”:

locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
locul unde a fost prins făptuitorul;
locul unde locuieşte făptuitorul;
locul unde locuieşte persoana vătămată.

Aşa cum rezultă şi din dispoziţiile legale, primul criteriu de determinare a competenţei teritoriale se referă la „locul săvârşirii infracţiunii”. Potrivit acestui criteriu, în competenţa teritorială a unei instanţe intră toate infracţiunile (de competenţa ei materială), ce se săvârşesc în circumscripţia teritorială în care îşi exercită jurisdicţia. Acest criteriu îşi are raţiunea în împrejurarea că la locul săvârşirii infracţiunii se produce cu maximum de intensitate tulburarea ordinii şi liniştii publice, aici se găsesc cu mai multă uşurinţă probele şi judecata penală îşi produce cu maximă eficacitate efectele.

Potrivit art. 30 alin. 4 Cod procedură penală prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia[6].

Repartizarea spre rezolvare a unei cauze penale în cadrul criteriilor prevăzute în art. 30 alin. 1 C. pr. pen., se realizează ţinându-se seama de modul în care a fost făcută sesizarea organelor penale care intră în concurs pentru soluţionarea cauzei. În cazul în care a fost sesizat un singur organ din cele prevăzute de art. 30 alin. 1, acesta va fi competent să rezolve cauza penală. În cazul în care au fost sesizate două sau mai multe organe din cele prevăzute în art. 30 alin. 1 Cod procedură penală, competenţa se stabileşte prin lege. Astfel, potrivit art. 45 Cod procedură penală, modificat prin Legea nr. 281/2003, alin. 3: „în caz de sesizări simultane, precăderea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30 alin. 1”, operând aşa-numita preferinţă-legală.

Astfel, în aceste situaţii, este preferat, în primul rând, organul de la locul săvârşirii infracţiunii („forum delicti comissi”). Importanţa „locului săvârşirii infracţiunii”[7] este evidentă: la locul săvârşirii infracţiunii pot fi culese şi administrate cel mai uşor probele.

Un alt criteriu este al locului unde a fost prins făptuitorul. Acest criteriu se justifică prin necesităţi de ordin practic, întrucât este nevoie ca primele măsuri privind persoana infractorului să fie întreprinse, imediat, de organele de cercetare şi de judecată de la locul prinderii.

Criteriul locului unde locuieşte (are domiciliul sau reşedinţa) făptuitorul. Includerea acestui criteriu între celelalte privind competenţa teritorială are în vedere faptul că persoana infractorului este mai bine cunoscută unde locuieşte şi se asigură mai uşor prezentarea făptuitorului în faţa justiţiei iar hotărârea judecătorească are altă rezonanţă în colectivitatea din care face parte acesta.

Criteriul locului unde domiciliază persoana vătămată. Acest criteriu se justifică pe consideraţii de politică judiciară deoarece înlesneşte accesul la justiţie al persoanei vătămate, mai ales, în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângere prealabilă.

În cazul în care coexistă mai multe criterii alegerea competenţei se face după mai multe sisteme. Se poate fixa o scară prioritară impunând competenţa într-o anumită ordine a criteriilor. În alt sistem se consideră competente în aceeaşi măsură toate instanţele judecătoreşti în a cărei circumscripţie se află realizat un criteriu de loc.

Potrivit art. 30 alin. 2 din Codul de procedură penală: „judecarea cauzei revine acelia dintre instanţele competente, conform art. 30 alin. 1, în a cărei circumscripţie s-a efectuat urmărirea penală”.

Sistemul adoptat de legislaţia noastră este cel mixt, în care, deşi legea fixează mai multe criterii, cu aceeaşi valoare, în caz de sesizare a mai multor instanţe competente se instituie competenţa instanţei mai întâi sesizate (când sesizarea se face prin plângere prealabilă), în a cărei rază s-a efectuat urmărirea penală, şi o regulă suplimentară. Astfel, când urmărirea se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia din instanţele competente după criteriile generale îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal (art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală modificat prin Legea nr. 281/2003).

Raţiunea acestei reglementări constă în repartizarea corectă a cauzelor în cazul în care nu sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. 2. Cod procedură penală. Organele de urmărire penală au, în asemenea situaţii, latitudinea să aleagă instanţa căreia urmează să-i transmită cauza spre soluţionare. În raport cu prevederile art. 30 alin. 2 şi art. 30 alin. 1 Cod procedură penală, o instanţă judecătorească este competentă din punct de vedere teritorial dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: instanţa să-şi aibă sediul în raza de activitate a organului de urmărire penală şi să îndeplinească una din condiţiile cerute de art. 30 alin. 1 lit. a-d[8], aşa cum le-am enumerat.

Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se stabilesc următoarele criterii:

dacă făptuitorul nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de Judecătoria sectorului 2, iar în celelalte cazuri de instanţa competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel;

dacă fapta a fost comisă la bordul unei nave sau aeronave, competenţa revine
instanţei în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava sau în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român, afară de cazul când prin lege se dispune altfel;

dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa revine, dacă făptuitorul nu îşi are domiciliul sau nu locuieşte în ţară, unei instanţe din municipiul Bucureşti.

Când trebuie stabilit „locul săvârşirii infracţiunii" se va avea în vedere locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în total sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.

În finalul acestor aspecte, considerăm important a reţine că, în lumina dispoziţiilor legale în vigoare, aşa cum se apreciază în literatura juridică de specialitate[9], pot determina competenţa teritorială a organelor judiciare penale şi alte criterii decât cele prevăzute la art. 30 alin. 1 Cod procedură penală. Astfel, de exemplu, potrivit art. 45 din acelaşi Cod, modificat prin Legea nr. 281/2003, alin. 2: „când nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. 1 nu este cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a fost mai întâi sesizat”. În acest sens, poate fi competent, din punct de vedere teritorial, organul de urmărire penală la care a fost depusă plângerea sau denunţul cu privire la săvârşirea unei infracţiuni , cu toate că, este posibil, să nu facă parte din organele arătate expres în art. 30 alin. 1 Cod procedură penală.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Ion Neagu, “Drept procesual penal. Tratat”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 281 şi urm.

[2] A se vedea Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară din 28-06-2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 29.06.2004.

[3] Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, “Tratat de drept procesual penal”, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 147.

[4] Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 468 din 1 iulie 2003.

[5] În reglementările existente în alte state, competenţa teritorială poate fi stabilită şi în funcţie de locul reţinerii făptuitorului sau în funcţie de domiciliul învinuitului sau martorilor. De exemplu, Codul de procedură francez reglementează criteriile de determinare a competenţei teritoriale în funcţie de felul infracţiunii.

[6] Dan Lupaşcu, “Codul de procedură penală”, Ediţie actualizată (29.10.2003), Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 25

[7] Aşa cum se observă legiuitorul a optat pentru principiul ubicuităţii în ceea ce priveşte determinarea locului desfăşurării infracţiunii.

[8] Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 2858 din 2 iulie 1999, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1999, Editura Juris Agresis, p. 30.

[9] Ion Neagu, op. cit., p. 284.

Share on: