Elemente de drept civil si procedura civila din perioada 1930-1940
În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864, însă s-au aplicat şi unele legi speciale a căror adoptare a fost impusă de transformările intervenite în viaţa economică şi socială a ţării[1]; asemenea tendinţe de elaborare a unor legi prin care se urmărea modificarea dispoziţiile Codului civil din anul 1864 au fost promovate şi în timpul dictaturii regale.
Reglementarea proprietăţii şi a dreptul de proprietatea a constituit preocuparea fundamentală în materia dreptului civil în timpul dictaturii regale, fiind consolidată şi dezvoltată proprietatea de tip capitalist[2].
Constituţia din 1938 prevedea expres că exproprierea[3] era admisă numai pentru „cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, stabilită de justiţie, conform legilor”[4], iar confiscarea averii, ca pedeapsă, nu era admisă decât în situaţii cu totul excepţionale (de exemplu, pentru înaltă trădare şi delapidare de bani publici)
Urmând aceeaşi concepţie - de apărare şi consolidare a marii proprietăţi exploatatoare - art. 7 al Constituţiei din anul 1938 statua că: „nu este îngăduit nici unui român a propovădui prin viu grai sau în scris..., împărţirea ori distribuirea averii altora, scutiri de impozite, ori lupta de clasă”. Menţinerea în vigoare şi perfecţionarea dispoziţiunilor Decretului-lege din 10 mai 1937, pentru reglementarea şi controlul cartelurilor, participarea statului la diferite organisme economice, întregul arsenal al legislaţiei financiare, dispoziţiile în materie de rechiziţii şi alte asemenea dispoziţii legislative au urmărit acelaşi lucru: menţinerea, apărarea şi consolidarea proprietăţii particular-capitaliste.
Criza economică a accentuat procesul de pauperizare a maselor ţărăneşti, constrângând ţărănimea să facă împrumuturi de la bănci şi cămătari, cu dobânzi excesive. Neputându-şi achita datoriile la timp ţăranii erau ameninţaţi cu scoaterea la vânzare a pământurilor lor. Pentru a-şi apăra pământurile ţăranii au început să se agite, iar sub presiunea acestei mişcări guvernanţii au fost siliţi ca la intervale scurte de timp în aprilie 1932 şi în octombrie 1932 să vină cu două legi pentru asanarea datoriilor agricole, prin care au fost organizate două feluri de conversiuni:
- conversiunea de drept care se aplica prin efectul legii la datoriile pentru pământuri având întinderea maximă de 10 ha. Ea consta în reducerea datoriei cu 50% şi în transformarea datoriei rămase într-o creanţă amortizabilă în termen de 30 de ani cu o dobândă de 4% pe an[5];
- conversiunea judiciară care se realiza prin acţiunea înaintată la tribunal de către proprietarii de pământ prin care ei ofereau creditorilor 60% din creanţă, adică suma împrumutată plus dobânzile convertite pe care se obligau să le achite în termenul stabilit de tribunal.
Prin legile de conversiune a datoriilor agricole situaţia ţăranilor nu s-a îmbunătăţit. Scutiţi de o parte din datorii faţă de creditori ei au devenit debitori faţă de stat fiind obligaţi să-şi achite datoriile în termen de 30 de ani. În acelaşi timp ţăranii, ale căror datorii au fost convertite, şi-au pierdut dreptul deplin pe proprietate asupra pământului lor, fiind obligaţi să-l cultive după dispoziţiile Ministerului agriculturii.
În aprilie 1933 s-a dat o nouă lege pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane prin care se acorda un moratoriu de 5 ani pentru micii proprietari şi pentru alte categorii de persoane, cu o dobândă de 1% pe an. În aprilie 1934 s-a dat ultima lege de conversiune a datoriilor agricole prin care datoriile au fost reduse cu 50-70% diferenţa urmând a fi plătită în 17 rate anuale cu o dobândă de 3%.
Pe perioada crizei economice o largă răspândire a avut-o contractul de consignaţie prin care se vindeau nu numai bunuri folosite, uzate, ci şi mărfuri de diferite categorii. Comerciantul de consignaţie făcea un serviciu de intermediere între vânzător şi cumpărător, proprietatea asupra bunului rămânând însă asupra vânzătorului până se afla un cumpărător. Ceea ce apare nou în legătură cu contractul de consignaţie este că acesta era folosit nu de persoane particulare, ci de comercianţi profesionişti.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ, p. 288.
[2] Potrivit art. 16 din Constituţia de la 1938: „proprietatea de orice natură, precum şi creanţele, atât asupra particularilor, cât şi asupra statului, sunt inviolabile şi garantate ca atare”.
[3] C. HAMANGIU, „Codul general al României”, p. 108.
[4] În afara cazurilor stabilite expres pentru expropriere şi etichetate cazuri de utilitate publică, „nici un alt caz nu se poate stabili decât prin legi votate la ambele adunări, cu majoritate de două treimi”.
[5] Această reducere a datoriei reprezintă scăderea dobânzilor acumulate, deşi acestea reprezentau de două şi de trei ori sumele împrumutate
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain text
Apreciati acest articol
Adauga un comentariu