Conferinta de pace de la Paris (1919 - 1920). Sistemul Versailles
Înfrângerea Puterilor Centrale era evidentă în vara lui 1918. Contribuiau la aceasta dificultăţile interne din Germania şi Austro-Ungaria, prăbuşirea aliaţilor, starea revoluţionară - aici influenţa sovietică fiind evidentă, precum şi declanşarea unei ofensive finale decisive a Antantei. După ce ultima ofensivă germană, bătălia de pe Aisne (27 mai - 6 iunie 1918), a fost stopată cu preţul cedării localităţilor Soissons şi Chateau Thierry, Antanta a contraatacat puternic în perioada 25 iulie - 7 august (a doua bătălie de pe Marna), iar după lupta de la Montdidier (8-11 august), frontul german a fost rupt. Ofensiva generală a început la 26 septembrie şi a fost încununată de capitularea Germaniei, la 11 noiembrie 1918.
Dificila sarcină de a reglementa noile realităţi internaţionale a revenit participanţilor la Conferinţa de pace de la Paris (1919 - 1920). Au participat 27 de state învingătoare, în frunte cu Marile Puteri, de partea cealaltă situându-se ţările învinse, Germania, Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria. Cu fiecare dintre acestea s-a semnat câte un tratat separat, în localităţi satelite ale capitalei franceze. Întrucât tratatul principal, cel cu Germania, s-a negociat la Versailles, conferinţa de la Paris a rămas în istorie sub denumirea de „sistemul Versailles”.
Întreaga decizie a fost concentrată în mâinile marilor puteri învingătoare, ale Celor Patru Mari, respectiv preşedintele american Woodrow Wilson, premierul britanic David Lloyd George, cel francez Georges Clemenceau şi primul ministru italian Vittorino Orlando. O altă caracteristică a fost lipsa de la Conferinţă a Rusiei sovietice. Tratatul cu Germania a fost semnat la 28 iunie 1919, la Versailles. Puterile Centrale erau făcute vinovate de declanşarea primului război mondial, purtând astfel întreaga responsabilitate. Prevederile erau destul de dure pentru Germania, îndeosebi Franţa dorind să se asigure că puternicul ei vecin nu va mai găsi curând resurse pentru a o ameninţa. Astfel, germanii pierdeau Alsacia şi Lorena în favoarea francezilor, Saarul trecea pentru 15 ani în administrarea Societăţii Naţiunilor, oraşul Danzig devenea „liber”, iar alte teritorii erau cedate Poloniei, toate coloniile germane fiind, la rândul lor, cedate. De asemenea, Tratatul interzicea expres unirea Germaniei cu Austria, Anschlussul[1].
--------------------------------------------------------------------------------
[1] În plan militar, armata germană era limitată la maxim 100.000 de soldaţi, serviciul militar obligatoriu fiind abolit. La toate acestea se adăugau importante reparaţii economice datorate statelor învingătoare.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Apreciati acest articol






Adauga un comentariu