Etica Nichomatica si Virtutea etica
Potrivit lui Aristotel, „binele” (esenţial) al unui lucru constă în exercitarea optimă a funcţiei sale caracteristice, adică în exercitarea acesteia conform virtuţilor lucrului. O asemenea viziune despre fericire şi morală a fost numită „perfecţionism” etic, întrucât ea concepe binele moral, fericirea, într-un sens obiectiv, ca pe un fel de viaţă (neutră la maniera în care o trăim subiectiv) ce aproximează un ideal, ideal ce nu reprezintă o convenţie socială, ci este chiar împlinirea sau desăvârşirea sau perfecţionarea naturii umane. Omul bun, omul etic, este omul care are capacităţile (care posedă virtuţile sau perfecţiunile) necesare împlinirii naturii sale la modul superlativ.
De aici rezultă că tema centrală a Eticii nicomahice - „tema fericirii” - antrenează tema perfecţiunilor omului, a virtuţilor sale. Aristotel arată că: “pentru că fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea desăvârşită, să ne ocupăm acum de virtute; vom putea astfel înţelege mai bine şi cele privitoare la fericire” … astfel începe Aristotel analiza vieţilor umane.
În concepţia Stagiritului, omul este o combinaţie de corp şi suflet: “orice corp natural care are viaţă poate fi o substanţă compusă” (din materie şi formă); “deci sufletul trebuie să fie o substanţă în sensul de formă a unui corp natural care are în potenţă viaţă”. Sufletul nu este, aşadar, ca la Platon, o substanţă separată de corp care supravieţuieşte corpului, ci acel ceva - “forma” - ce structurează un corp viu făcând din el ceea ce este şi conferindu-i dinamismul vieţii. “Sufletul e ... ce-ul esenţial al unui corp” . Potrivit lui Aristotel, dacă vrem să ştim ce este fericirea specific umană, admiţând că aceasta e legată de virtuţile omului, este clar că va trebui să cercetăm virtuţile esenţiale ale omului - cele care-l disting ca om - anume virtuţile sufletului său, nu virtuţile corpului.
Aristotel începe investigarea virtuţilor sufletului cu analiza faptului comun - pe care-l acceptă ca subînţeles - că virtuţile/viciile etice sunt dispoziţii morale, adică anumite calităţi ale sufletului pentru care suntem lăudaţi sau blamaţi. În orice caz, aceasta părea să fie opinia comună cu privire la virtutea morală şi ea păstra „aroma” vechiului sens al lui arete de calitate ce îţi conferă prestigiu public, un înalt statut social: a fi virtuos însemna în vechime a fi un om ales sau nobil. Având a face aşadar cu virtuţi ale sufletului, va trebui să ne întrebăm mai întâi ce este sufletul, care e configuraţia psihică a omului? Cum funcţionează omul ca fiinţă animată sui generis? … Iată problema lui Aristotel. Astfel, etica sa e în acest fel bazată pe o teorie cu privire la natura umană.
Sufletul este o potenţă, care se actualizează în activităţi vitale, în ceea ce numim viaţă. El reprezintă principiul sau sursa vieţii organismelor biologice. Activităţile vitale care indică prezenţa sufletului sunt: auto-nutriţia, creşterea, degenerarea, senzaţia şi gândirea. Aristotel postulează două “părţi” ale sufletului, partea iraţională şi partea raţională. În fapt, majoritatea capacităţilor sufletului nu pot exista separat, sufletul funcţionează integrat, dar ele pot fi distinse prin definiţie; excepţie face capacitatea raţională, singura care, după părerea lui Aristotel, poate exista izolat de celelalte părţi, căci ea pare distinctă de celelalte printr-o diferenţă ontologică, aşa cum diferă “eternul de ceea ce este pieritor”; ea pare, altfel spus, o urmă a divinului în om.
Partea iraţională a sufletului conţine partea pur iraţională, adică principiile nutriţiei şi creşterii, care sunt comune tuturor organismelor vii, nu doar omului (şi, crede Aristotel, sunt active mai ales în somn); ori, fericirea umană e legată de „zoe”, de activitatea sufletului, nu de stările lui de pasivitate. De aceea “facultatea pur vegetativă” nu interesează etica; ea “nu participă la virtutea umană”.
Dar partea iraţională a sufletului mai conţine o parte, pe lângă cea vegetativă, anume partea “apetitivă şi dorinţa” , care este relevantă pentru etică deoarece de ea sunt legate virtuţile etice; aceasta nu e o parte pur iraţională şi nici nu poate exista separat, ci e una care “participă la raţiune” în dublul sens că fie se supune raţiunii (plăcerile şi dorinţele sunt controlate raţional şi îndreptate spre un scop bun în cazul oamenilor virtuoşi) fie nu se supune raţiunii în cazul oamenilor vicioşi. Această parte dezirantă sau etică posedă anumite “facultăţi” (sau “capacităţi” sau “potenţe”, dynameis) care au forma unor dispoziţii (diathesis) sau calităţi dispoziţionale (calităţi ce există latent şi se pot actualiza, activa, transforma în patternuri comportamentale relativ fixe, în circumstanţe adecvate) .
Aceste dispoziţii sunt virtuţile naturale (anumite predispoziţii înnăscute spre comportamentul moral -predispoziţii naturale pe care astăzi le studiază etologii) şi, atunci când sunt mai bine stabilizate printr-un exerciţiu adecvat, “virtuţile etice propriu-zise” (obţinute din virtuţile naturale printr-un antrenament socio-cultural special). Dispoziţiile naturale sunt înnăscute, sunt produsul naturii şi (unele) nu pot fi modificate sau (altele) pot fi modificate prin modificarea cursului naturii - modificări genetice - ori prin exerciţiu (virtuţile naturale). Dispoziţiile etice sunt artificiale, ele sunt obiceiuri formate prin antrenament social, obişnuinţe, feluri de a fi, habitudini sau dispoziţii habitudinale (sau habituale), moduri de reacţie şi patternuri comportamentale adânc intrate în obicei şi care sunt greu de schimbat. Aristotel foloseşte pentru ele cuvântul hexis (hexeis).
Partea raţională a sufletului are şi ea două sub-părţi: partea deliberativă şi cea epistemică. Partea deliberativă e aceea care are capacitatea deliberării corecte asupra scopurilor şi acţiunilor contingente; ea e aptă să aibă mai multe dispoziţii habituale: arta (dispoziţia habituală de a produce anumite lucruri exterioare, anumite tipuri de produse sau “opere”), abilitatea naturală sau prudenţa (facultatea naturală (dynamis) de a atinge eficace un scop oarecare) şi înţelepciunea practică (phronesis) (o dispoziţie habituală ce raţionalizează virtutea etică şi constă în capacitatea de alegere deliberată a mijloacelor adecvate pentru atingerea eficace a unui scop bun). Pe de altă parte, partea epistemică (sufletul capabil de gândire teoretică, de cunoaşterea a ceea ce e necesar) are drept dispoziţii habituale posibile episteme (capacitatea de a face ştiinţă) şi nous (intelectul intuitiv, capacitatea teoretică de a “vedea” principiile) care, împreună, formează sophia (înţelepciunea speculativă, capacitatea mintală de a filosofa).
Aristotel distinge două clase de virtuţi: virtuţile etice (acele hexeis ale părţii dezirante a sufletului “care participă într-un fel la raţiune”) şi virtuţile dianoetice (acele hexeis ale părţii sufletului “dotată cu raţiune”) … ambele având un rol important în lămurirea sensului fericirii umane.
Aşadar, virtuţile etice sunt virtuţi ale acelei părţii iraţionale (dezirante) a sufletului uman care se află în armonie cu raţiunea practică (phronesis). Ele nu sunt pur naturale (cum sunt virtuţile „ochiului”), ci produsul “deprinderii”, al imitării de modele şi al practicării activităţilor corespunzătoare, pe un fond natural favorabil furnizat de aşa-zisele “virtuţi naturale”. De aici rezultă că fi greşit să se spună că virtutea etică reprezintă o formă de înţelepciune practică (phronesis) - aşa cum zicea de exemplu, Socrate - întrucât acestea reprezintă dispoziţii habituale diferite ale unor părţi distincte ale sufletului. Virtutea etică presupune înţelepciunea practică, sau altfel spus, că phronesis este fără doar şi poate o condiţie necesară a virtuţii etice: “virtutea etică propriu-zisă nu poate exista fără înţelepciunea practică”. Mai mult, cele două se unesc în realitate într-o singură capacitate complexă - virtutea etică - fiind distinctibile numai “prin definiţie” (sau pe plan conceptual): “nu este posibil să fii virtuos în adevăratul înţeles al cuvântului fără înţelepciune practică, nici să posezi înţelepciune practică fără virtutea morală”, aşa cum spunea Aristotel.
Teza centrală a lui Aristotel e că virtuţile etice nu sunt un dat natural al omului, ele fiind maleabile şi fluctuante, nu fixe şi omogene cum sunt virtuţile fizice: “piatra căreia natura i-a dat o mişcare descendentă nu ar putea fi deprinsă cu o mişcare inversă”; în schimb, virtuţile morale pot fi “perfecţionate prin deprindere”. Trebuie subliniat că aici este vorba de deprindere sau obişnuinţă sau “practicare” - exerciţiu (training) şi nu de învăţare prin studiu, aşa cum învăţăm matematica (nu prin asimilare de principii), deoarece virtuţile sunt calităţi ale părţii iraţionale a sufletului. Prin urmare, numai făcând acte asemănătoare virtuţii poţi deveni virtuos, mai întâi sub influenţa unui model sau a unor constrângeri externe … spune Aristotel.
Ceea ce e exemplar la Aristotel e intuirea de către el a adevărului că moralitatea ia naştere într-o succesiune de stadii având atât o dimensiune cognitivă cât şi una emoţională. Astfel, susţine că noi suntem născuţi „fără a avea un caracter”.
Există totuşi un dat natural anterior achiziţionării virtuţilor etice, o “aptitudine de a le primi”, şi anume un fel de facultate naturală pe care Aristotel o numeşte “virtute naturală”; ea este o calitate a părţii dezirante a sufletului, lipsită însă de un control raţional. Dispoziţii naturale au şi copiii şi animalele, dar aceştia nu ştiu alege între actualizările lor bune şi cele rele. Omul e dotat de la naştere cu “facultăţi” (capacităţi) care-l fac apt să fie virtuos, “dar aceste capacităţi pot fi folosite cu prioritate pentru scopuri opuse”.
“Virtutea propriu-zisă” reprezintă perfecţionarea prin educaţie a “virtuţii naturale” sub influenţa înţelepciunii practice (raţiunii). Din cele expuse, se poate schiţa următorul rezumat privind problema genezei virtuţii etice:
-
virtuţile etice nu sunt un dat natural al omului, ci sunt dobândite;
-
ele sunt dobândite prin deprindere sau exerciţiu, nu prin studiu;
-
educaţia virtuoasă nu asigură necesarmente un caracter virtuos:
-
deprinderea virtuţilor etice are loc pe fondul asigurat de “virtuţile naturale” care sunt “aptitudini de a primi” virtuţile etice.
Aristotel vorbeşte despre virtutea etică astfel: “Virtutea este, aşadar, o dispoziţie habituală dobândită în mod voluntar, constând în măsura justă în raport cu noi, determinată de raţiune, şi anume în felul în care o determină posesorul înţelepciunii practice” sau “Virtutea e o stare a caracterului ce are a face cu alegerea, constând într-o medie aceasta fiind determinată de un principiu raţional, adică de acel principiu prin care însuşi înţeleptul practic ar fixa-o” sau “Virtutea este o stare care decide, constând într-o medie, adică media în raport cu noi, care e definită prin apel la raţiune (la raţiunea la care înţeleptul practic ar apela el însuşi pentru a o defini” sau în sfârşit, “Virtutea este o stare ce presupune alegerea raţională, constând într-o medie relativă la noi şi determinată de raţiune - anume de raţiunea în raport cu care ar determina-o înţeleptul practic”.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu