Ponderea sectorului public in dinamica economiilor moderne
Economiile dezvoltate de astăzi sunt, pe de o parte, produsul mecanismelor pieţei şi, pe de altă parte, prelungirea funcţiilor pe care statul, de-a lungul timpului, le-a revendicat în ceea ce priveşte acţiunea politică în societate. De altfel, baza funcţională a acestor economii este asigurată, în general, de principiile care guvernează manifestarea procesului de piaţă, iar organismele statului îndeplinesc un rol complementar, de a suplini şi de a susţine mecanismele pieţei.
Funcţionarea oricărei economii se bazează pe o anumită arhitectură instituţională, care este, în mare parte, rezultatul acţiunii guvernului în societate. Viaţa individului în societate este rezultatul general al unui anumit sistem de reguli la originea cărora se găseşte statul, prin intermediul deciziilor politice. Este vorba atât de instituţiile politice externe (constituţia, principiul separării puterilor în societate, regimul electoral etc.), care definesc şi structurează funcţionarea sistemului politic, cât şi de instituţiile economice, legale şi juridice (drepturile de proprietate, legislaţia, codurile comerciale etc.) care stabilesc limitele acţiunii umane în societate.
Recunoaşterea status-quo-ului etatist al oricărei societăţi contemporane oferă justificarea tematică şi ştiinţifică pentru analiza rolului statului şi a sectorului public.
Necesitatea studierii sectorului public derivă din faptul că acesta desemnează, în mod necesar, mijlocul instituţional prin care guvernul se implică în viaţa socială.
În prezent, nu există economie în care sectorul public să nu se regăsească, direct sau indirect, mai mult sau mai puţin, între factorii care influenţează şi orientează acţiunile indivizilor, în general, şi activitatea economică, în particular.
În contextul globalizării – intensificarea schimburilor externe şi creşterea mobilităţii factorilor de producţie – sistemele economice sunt predispuse la anumite adaptări şi chiar la schimbări (instituţionale şi organizaţionale) de amploare.
Intensificarea competiţiei internaţionale este consecinţa firească a inovaţiilor tehnologice şi organizaţionale. Acestea au produs creşterea mobilităţii pe plan internaţional a persoanelor şi bunurilor, dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor, prin reducerea costurilor de tranzacţie. În noile circumstanţe, oportunităţile pieţei externe sunt mult mai mari şi valorificarea lor devine mult mai avantajoasă.
Pe scurt, trebuie reţinute următoarele aspecte:
- ieftinirea transporturilor şi reducerea costurilor de tranzacţie îi determină pe comercianţi şi pe proprietarii factorilor de producţie să opteze pentru mediile de afaceri mai prietenoase;
- întreprinzătorii de pe piaţa externă anticipează creşterea profitabilităţii în strânsă legătură cu diferenţele de aranjament instituţional în mediile de afaceri naţionale;
- realocarea factorilor de producţie pe plan internaţional semnifică efectuarea unei alegeri între diferite aranjamente instituţionale;
- asemenea „ieşiri” reprezintă semnale pentru cei angrenaţi în procesul politic: electorat, grupuri de interese, agenţi politici etc.;
- recunoaşterea şi interpretarea acestor semnale în sfera politică se bazează pe evaluarea avantajelor şi a dezavantajelor agenţilor politici;
- deschiderea către exterior este determinată de existenţa avantajelor politice ale schimbării sau de pierderea de către agenţii politici a capacităţii de a menţine stabilitatea instituţională;
- competiţia interjurisdicţională, între guverne, antrenează succesiv ajustări în întreg sistemul instituţional şi în sectorul public.
Deschiderea către exterior a economiei şi concurenţa stimulează creativitatea tehnologică, organizaţională şi antreprenorială, atât a competitorilor economici cât şi a celor politici. Efectele pot fi privite separat:
În sfera economică
În sfera politică
- promovează activitatea antreprenorială şi organizarea alocării resurselor pe criterii economice în vederea îmbunătăţirii performanţelor de ansamblu
- îmbunătăţeşte capacitatea administrativă în ce priveşte ameliorarea mediului de afaceri şi reducerea discreţionarismului politic
De-a lungul secolului al XX-lea, sistemele instituţionale din majoritatea ţărilor dezvoltate au evoluat gradual în direcţia creşterii interferenţei politicului cu proprietatea privată, către un sistem de reglementare sistematică a pieţelor şi de „corectare” a rezultatelor pieţei. Încetinirea relativă a progreselor economice a atras atenţia, în special în anii `70, asupra necesităţii reformării sistemelor instituţionale.
Sensul schimbării pare a fi unul care vizează reconsiderarea rolului guvernului în societate: privatizarea unor mijloace de producţie aflate în proprietatea statului, liberalizarea pieţelor produselor, a forţei de muncă şi a capitalurilor, precum şi reformarea sistemelor de furnizare a bunăstării sociale (statul bunăstării).
Guvernele care aleg integrarea economică internaţională trebuie să accepte, în mod necesar, anumite constrângeri ale acţiunilor lor. Aşa cum globalizarea reduce posibilităţile de prezervare a monopolurilor pe diferite pieţe, în acelaşi fel aceasta acţionează înspre limitarea puterii monopolurilor guvernamentale. Pe măsura creşterii mobilităţii factorilor de producţie are loc scăderea abilităţii guvernelor de control şi impozitare a acestora şi intensificarea concurenţei fiscale internaţionale.
Concurenţa fiscală este consecinţa naturală a mobilităţii bazei impozabile între ţări. Ca joc non-cooperativ între guverne, concurenţa fiscală generează tendinţa de diminuare a presiunii fiscale pentru bazele impozabile cu mai mare mobilitate şi creşterea acesteia pentru factorii de producţie şi activităţile mai puţin mobile.
Adevărul economic fundamental că procesul de piaţă orientează resursele către cele mai valoroase utilizări posibile nu echivalează cu faptul că din competiţie câştigă toată lumea. Aşa cum în cadrul pieţei, procesul concurenţial avantajează în general consumatorii şi incomodează producătorii, competiţia fiscală este în avantajul contribuabililor (neţi), însă incomodează guvernele şi birocraţiile administrative aflate în competiţie. Însă, faptul că guvernele deţin monopolul puterii coercitive, atribut suplimentar în comparaţie cu cele ale întreprinzătorilor, acestea se pot angaja mai lesne în acorduri cu caracter de cartel, pentru a „complota” fiscal cu mai multă eficienţă în scopul taxării depline a contribuabililor.
Întreaga gândire liberală de tip clasic întrevede posibilitatea ca globalizarea, integrarea sistemelor financiare şi revoluţia în domeniul tehnologiei informaţiei să readucă statul modern la statutul guvernului „paznic de noapte”. Se consideră că noile structuri tehnologico-instituţionale ale economiei vor transforma radical sistemul etatist, datorită erodării capacităţii acestuia de a taxa şi reglementa.
Înţeleasă prin integrarea organică a pieţelor şi prin evoluţia instituţională a mediilor de afaceri pe această bază, globalizarea este aleasă şi nu impusă. Aceasta, cel puţin prin faptul că reprezintă rezultatul general neintenţionat al deciziilor de limitare a intervenţiilor guvernamentale. Prin extinderea integrării economice internaţionale, iniţiativa şi inovaţia antreprenorială câştigă o libertate în plus în valorificarea oportunităţilor externe de afaceri.
Amplificarea puternică a mobilităţii investiţiilor străine directe şi a celor de portofoliu a creat presiuni de restructurare a sistemelor fiscale şi a caracteristicilor instituţionale ale mediilor de afaceri. În anii 1990, potrivit ONU (World Investmen Report 2001, p. 12), 95% din reglementările cu privire la regimul ISD sunt în direcţia liberalizării şi sporirii atractivităţii mediilor de afaceri. De asemenea, se manifestă o tendinţă de reducere a impozitării profiturilor şi veniturilor personale în marea majoritate a ţărilor industrializate, datorită sensibilităţii tot mai puternice a acestora faţă de nivelul şi dinamica impozitării.
De exemplu, pentru 26 de ţări membre ale OECD, media celor mai mari rate de impozitare a profiturilor a scăzut de la 41% în 1986 la 32% în 200065. Studiile FMI demonstrează că economiile cu fiscalitate mai redusă beneficiază de intrări mai mari de ISD decât cele cu o fiscalitate mai împovărătoare. Spre exemplu, între 1996 şi 2000, patru ţări europene cu regimuri fiscale mai favorabile – Irlanda, Olanda, Luxemburg şi Elveţia – care deţin doar 9% din PIB-ul european au atras 38% din ISD americane orientate către Europa.
Liberalizarea conturilor de capital şi dereglementarea pieţelor financiare generează volatilitatea extrem de puternică a fluxurilor investiţiilor de portofoliu la evoluţia condiţiilor fiscale. Efectele intensificării concurenţei fiscale asupra capitalului sunt puternic resimţite în special în Uniunea Europeană. De asemenea, adoptarea monedei euro a intensificat presiunile de concurenţă fiscală prin reducerea riscurilor de schimb valutar, apropierea ratelor diferenţiale ale dobânzii şi transparenţa suplimentară pe care moneda unică o oferă calculului economic.
În ţări ca Germania şi Suedia, impozitarea ridicată a veniturilor din dobânzi a generat scurgerea masivă a economiilor, adesea nedeclarate autorităţilor, către ţari europene cu fiscalitate mai prietenoasă. Ca urmare a introducerii în Germania, în 1989, a unei taxe de 10% asupra veniturilor interne din dobânzi, revolta tăcută a contribuabililor a constat în transferarea banilor, în valize sau pungi de plastic, în Luxemburg, unde confidenţialitatea operaţiunilor bancare era deplină66. În consecinţă, taxa a fost desfiinţată.
În prezent, amplele transformări tehnologice şi instituţionale înlesnesc migraţia internaţională şi intensificarea competiţiei fiscale şi în domeniul forţei de muncă, a cărei mobilitate a crescut considerabil: munca specializată pe sectoarele de înaltă tehnologie, informaticieni, artişti, sportivi îşi amplasează activităţile luând în calcul jurisdicţiile fiscale mai prietenoase. Spre exemplu, autoritatea fiscală din Franţa raportează că, în fiecare an, mii de contribuabili părăsesc ţara din motive fiscale; numeroşi întreprinzători francezi îşi (de)plasează activităţile în Marea Britanie; reducerea puternică a presiunii fiscale în Irlanda a inversat fenomenul tradiţional de migraţie.
În planul politicilor macroeconomice, faptul că globalizarea accelerează răspunsul sectorului privat la măsurile guvernamentale erodează, într-o anumită măsură, stimulentele guvernelor de a rula deficite bugetare şi politici monetare inflaţioniste. De asemenea, este diminuată şi posibilitatea utilizării sistemului fiscal pentru distribuirea egalitaristă a veniturilor. Astfel, guvernele naţionale devin circumscrise principiilor federalismului fiscal: un sistem descentralizat, în care manifestarea competiţiei între structurile politice locale serveşte intereselor cetăţenilor şi contribuabililor.
Aceste evoluţii ameninţă cu detronarea statul tradiţional al bunăstării, prin contracţia cheltuielilor publice şi a protecţiei sociale. Guvernele naţionale sunt determinate să adopte unele poziţii defensive (protecţioniste), de natură să prevină valorificarea de către rezidenţi a jurisdicţiilor fiscale mai favorabile.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu