Home | Referate / Articole juridice | Dreptul tratatelor | Teorii privind clasificarea tratatelor internationale

Teorii privind clasificarea tratatelor internationale

By Av. Eduard Dragomir 28/12/2010 06:20:00

Font size:

Preocupări pentru clasificarea tratatelor internaţionale, pe baza anumitor criterii, au existat din cele mai vechi timpuri. Astfel, romanii împărţeau tratatele în pactiones (pacte), sponsiones (promisiuni) şi foedera (alianţe).

TEORII PRIVIND CLASIFICAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

Hugo Grotius împărţea tratatele în două categorii:

- tratate care consacră obligaţii decurgând din dreptul natural;

- tratate care adaugă obligaţii necunoscute în dreptul natural.

Un punct de vedere în ceea ce priveşte clasificarea tratatelor este susţinut de juristul rus Martens care propune împărţirea acestora în politice şi sociale.

Literatura occidentală a dreptului internaţional face diferenţa între[1]:

- tratate contract, adică acele tratate consacrate unor probleme concrete (de exemplu, tratate de alianţă, de stabilire a frontierelor, de comerţ) li care dau naştere la prestaţii reciproce în sarcina statelor contractante, fiecare din ele urmărind realizarea unor scopuri proprii; şi

- tratate legi (normative) – adică acele tratate care stabilesc reguli pentru un întreg domeniu de relaţii între state, deci reguli general obligatorii, caracterizate prin identitate în privinţa conţinutului voinţei statelor semnatare (de exemplu, Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907, cu privire la legile şi obiceiurile războiului, Pactul Ligii Naţiunilor, Carta O.N.U.).

O asemenea clasificare a fost considerată ca fiind nerelevantă pe temeiul că, nu ar exista deosebiri obiective nici ca formă, nici ca forţă juridică între cele două categorii de tratate.

O altă clasificare răspândită în literatura juridică occidentală porneşte de la forma şi modul de încheiere a tratatelor, deosebindu-se sub acest aspect:

- tratate în sensul îngust şi tehnic al cuvântului, adică tratate încheiate cu intervenţia formală a organului învestit cu competenţa de a încheia tratate (treaty making power), de obicei şeful statului, şi supuse ratificării sau aprobării;

- acorduri în formă simplificată, încheiate fără intervenţia acestui organ.

Deosebirea priveşte, în special, forma simplă, nesolemnă, a acordurilor din cea de-a doua categorie, avem în vedere aici acordurile încheiate prin schimb de note, de scrisori, minute sau memorandumuri, deoarece şi acestea din urmă pot fi uneori supuse unei proceduri de ratificare ori aprobare. Valoarea juridică a acordurilor în formă simplificată este egală cu aceea a oricăror tratate.

Pentru clasificarea tratatelor internaţionale pot fi folosite mai multe criterii, şi anume[2]:

- criteriul numărului de participanţi – folosind acest criteriu putem împărţi tratatele internaţionale în:

- tratate bilaterale - tratate încheiate între două state sau alte subiecte de drept internaţional;

- tratate colective - când la tratate participă mai mult de două subiecte. Tratatele colective, la rândul lor, pot fiu împărţite în tratate multilaterale, când fiecare stat reprezintă o parte şi tratate plurilaterale, când subiectele, indiferent de numărul lor, formează două părţi (de exemplu, la tratatul de pace cu România din 1947, o parte era România, iar cealaltă parte era formată din puterile aliate şi asociate, reprezentate de URSS, SUA şi Anglia, în ceea ce priveşte interpretarea şi executarea acestui tratat; Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile europene şi statele membre, pe de altă parte[3]).

- criteriul termenului de validitate. După acest criteriu, tratatele se împart în:

- tratate cu termen, a căror aplicare este limitată de o anumită dată. Un exemplu, în acest sens, este Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, tratat încheiat pe o perioadă de 50 de ani din momentul intrării sale în vigoare (1952)[4];

- tratate fără termen sau „veşnice” , a căror expirare nu este legată de o anumită dată calendaristică. De exemplu, cele două tratate de la Roma, din 1957, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958, instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom)[5].

- criteriul posibilităţii de aderare. Pe baza acestui criteriu putem împărţi tratatele în:

- tratate deschise, la care pot adera, prin act unilateral, în mod liber, orice state (de exemplu, Tratatul de la Moscova din 1963 pentru interzicerea experienţelor cu arma nucleară în cele trei medii); şi

- tratate închise, la care statele nu pot adera decât cu consimţământul statelor participante (de exemplu, Pactul Tratatului Atlanticului de Nord);

- criteriul conţinutului. Din punct de vedere al conţintului tratatelor, acestea sunt de mai multe feluri, şi anume: tratate politice, economice, culturale, tratate pe probleme juridice etc.

De menţionat, ar fi faptul că o clasificare a tratatelor internaţionale ar putea fi efectuată şi pe baza altor criterii. S-ar putea avea în vedere aici criteriul aplicării tratatului numai în timp de pace ori numai în timp de război, al formei exprimării consimţământului, al raportului cu principiile şi normele de drept internaţional în vigoare.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Grigore Geamănu, “Dreptul internaţional contemporan”, Vol. II, op. cit., p. 70-71; Vasile Creţu, “Drept internaţional public”, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1999, p. 147-148.

[2] Grigore Geamănu, “Dreptul internaţional contemporan”, Vol. II, op. cit., p. 72-73.

[3] A se vedea, Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 240-305; Legea nr. 20/1993, pentru ratificarea Acordului, publicată în Monitorul oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993.

[4] Tratatul CECO a expirat la 23 iulie 2002 - a se vedea, pentru detalii, Augustin Fuerea, “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 15-16, nota 2; a se vedea şi, Augustin Fuerea, “Drept comunitar al afacerilor”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 11-12.

[5] A se vedea, pentru detalii, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar european”, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 21-23; Augustin Fuerea, “Instituţiile Uniunii Europene”, op. cit., p. 17; Augustin Fuerea, “Drept comunitar al afacerilor”, op. cit, p. 12-14.

Share on: