Contractul de navlosire. Notiune. Diferentiere
În primul rând trebuie reţinut că dintre multiplele activităţi pe care le pot îndeplini navele maritime, transporturile publice de călători şi de mărfuri se desfăşoară potrivit contractelor încheiate în acest scop. Raporturile juridice prezintă unele trăsături diferite faţă de dreptul comun, determinate mai ales de particularismul mijlocului de transport pe apă. Deosebim astfel pe de o parte contracte de navlosire, caracteristice în materie, iar pe de altă parte contracte de transport maritim, care împrumută cele mai multe dintre trăsăturile uzuale în orice alt domeniu (rutier, feroviar etc). Cele două categorii de contracte menţionate diferă substanţial unele de celelalte[1], sub multiple aspecte, aşa cum vom arăta în continuare.
În al doilea rând, reţinem că activitatea de navlosire concretizează în esenţă, locul şi momentul în care interesele armatorilor (cărăuşi maritimi) se întâlnesc cu interesele proprietarilor de mărfuri (navlositori sau beneficiari ai transportului maritim). Din această „întâlnire” de interese rezultă un acord de voinţă al celor două părţi prin care primii se obligă să transporte o anumită marfă pe o anumită relaţie şi în condiţiile cuvenite, iar ceilalţi se obligă să plătească o anumită sumă de bani - numită navlu - reprezentând contravaloarea serviciului efectuat (sau ce urmează a fi efectuat). Acest acord de voinţă este concretizat într-un document numit contract de navlosire - Charter Party.
Prin definiţie, navlosirea este totalitatea mărfurilor şi activităţilor specifice care au ca obiect negocierea şi încheierea unui contract de navlosire. Această activitate poate fi desfăşurată de părţi direct - armatori/navlositori - sau prin persoane fizice sau juridice intermediare[2].
Am arătat că trebuie să deosebim pe de o parte între contractele de navlosire, iar pe de altă parte, contractele de transport maritim. Sub un prim aspect este de subliniat faptul că obiectul oricărui contract de navlosire[3] îl constituie nava ca atare; dimpotrivă, contractul de transport maritim are drept obiect, la fel ca în orice alt domeniu, deplasarea unor persoane sau unei cantităţi de marfă pe o distanţă prestabilită. Reţinem astfel că obiectul contractului de transport constă în conţinutul strămutat de la punctul de pornire până la destinaţie, iar al contractului de navlosire este materializat în conţinătorul mărfii sau al pasagerilor[4].
Deosebirea menţionată se reflectă mai întâi în denumirea părţilor.
Navlosirea intervine între navlosant (armator), care încredinţează prin contract folosirea mijlocului de transport pe apă beneficiarului, denumit navlositor. Dimpotrivă, contractul de transport maritim se încheie, ca de obicei, între cărăuş, pe de o parte şi călător sau expeditor al mărfii pe de altă parte. Totodată obligaţiile asumate sunt şi ele distincte. Prestaţia la care se angajează navlosantul constă în punerea navei, aflată în bună stare materială, la dispoziţia navlositorului, pe când în temeiul contractului de transport cărăuşul trebuie să execute deplasarea pasagerului sau mărfii la destinaţie. De aici rezultă că în principiu navlosantul răspunde pentru o obligaţie de mijloace, pe când cărăuşul îşi asumă o obligaţie de rezultat.
Sub un alt aspect, contractele de navlosire sunt practicate, de cele mai multe ori, în vederea unor transporturi maritime ocazionale. Dimpotrivă, încheierea între armator şi pasager sau expeditor de marfă a unui contract de transport intervine, în mod uzual, în transporturile maritime cu periodicitate regulată.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Gh. Bibicescu, „Transportul de mărfuri pe mare în comerţul internaţional”, Bucureşti. 1985. p. 118 şi urm.; R. Rodiere şi Pontavice, „Droit maritime”, ediţia 12, Paris, 1997, p. 264 şi urm.; Martine Remond-Gouilloud, „Droit maritime”, Paris, 1988, p. 261-263.
[2] În prezent, atât în ţara noastră cât şi în străinătate, cel mai uzitat procedeu este acela al negocierii contractelor de navlosire prin mijlocitori (brokeri).
[3] Denumit impropriu contract de închiriere în terminologia Codului comercial, cât şi a unor acte normative - Octavian Căpăţînă, Gheorghe Stancu, „Dreptul transporturilor. Partea specială”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 414 şi urm.
[4] Din punct de vedere istoric, contractul tradiţional este cel de navlosire, folosit încă din antichitate. De-abia în secolul al XIX-lea contractele de transport maritim devin curente, pe măsura trecerii de la navigaţia cu pânze la mijloacele de locomoţie cu autopropulsie, capabile să asigure deplasări pe apă potrivit unui orar dinainte anunţat (liner-terms).
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu