Scopul adoptiei
Adopţia este o măsură de protecţie a drepturilor copilului şi se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului. Aceste dispoziţii legale exprimă deopotrivă finalitatea socială şi finalitatea familială a instituţiei adopţiei, care are scopul de a înlocui instituţia juridică a ocrotirii părinteşti.
Adopţia îndeplineşte un important rol social şi familial, contribuind nu numai la preluarea sarcinilor societăţii în creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor lipsiţi de ocrotire părintească, dar şi la asigurarea unui climat de fericire, de iubire şi înţelegere, similar cu acela pe care îl oferă viaţa de familie firească.[1]
Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 15/1993 prevede că adopţia se face în interesul copilului (art. 8 alin. 1) iar Convenţia asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei internaţionale ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 84/1994 prevede că adopţia se încheie în interesul superior al copilului (art. 1 lit. a). Din aceste reglementări internaţionale rezultă că ar exista două feluri de interese ale copilului, dar nu se prevede expres în ce constă interesul superior al copilului şi prin ce se deosebeşte de interesul copilului.
Interesul superior al copilului rezidă în faptul că adopţia trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului şi respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute, iar interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopţiei.
Interesul copilului este sufletul, esenţa adopţiei, finalitatea unică şi superioară care justifică oricare din normele ce reglementează adopţia[2].
În privinţa scopului în care se încuviinţează adopţia, practica judiciară a stabilit că adopţia se face în interesul celui adoptat iar, în conformitate cu art. 20 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U., la 20 noiembrie 1990 (ratificată prin Legea nr. 18/1990), orice copil care este lipsit temporar sau definitiv de mediul său familiar, sau care, în propriul interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi un ajutor special din partea statului care poate fi acordat, printre altele, şi sub forma adopţiei.[3]
Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviinţarea adopţiei ci şi în timpul în care aceasta există, precum şi atunci când se pune problema desfacerii ei[4].
Adopţia se încheie în interesul copilului, interes care reprezintă raţiunea de a fi a adopţiei şi, de aceea, folosirea adopţiei în alt scop nu se justifică.
Practica judiciară a decis că în ipoteza în care din probele administrate ar rezulta împrejurări care să releve că drepturile si îndatoririle părinteşti nu au trecut efectiv asupra celui care a adoptat, adopţia este pur formală, fiind concepută doar ca o cale frauduloasă pentru a obţine reducerea pensiei de întreţinere datorată propriului copil, instanţa, în baza rolului activ, trebuie să pună în discuţia părţilor, mijloacele legale de desfiinţare a adopţiei respective, încheiată cu scop de fraudă la lege[5].
Pentru ca instituţia adopţiei să-şi poată îndeplini în bune condiţii scopul ei familial şi social, este necesar să se ţină cont de faptul că la baza încheierii şi încuviinţării ei stă atât interesul primordial al celui adoptat, cât şi interesul persoanei sau familiei care adoptă, deoarece prin adopţie se dă satisfacţie nu numai nevoii şi interesului adoptatului de a se bucura de ocrotire corespunzătoare dar şi interesului adoptatorilor izvorât din dorinţa de a fi părinţi.
În concluzie, dispoziţiile menţionate trebuie înţelese şi interpretate în sensul că adopţia se face numai în interesul adoptatului iar nu în sensul că s-ar face exclusiv în interesul acestuia. Chiar dacă la acest interes legea se referă expres, trebuie să înţelegem şi interesul adoptatorului ca fiind “implicit” cuprins în lege.[6]
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Maria Banciu, “Dreptul familiei”, vol. I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995, p. 230.
[2] Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Bucureşti, Editura All Beck, 1999, p.405
[3] Curtea Suprema de Justiţie, s. civ., dec. nr. 595/1991, „Dreptul” nr. 1/1992, p. 103.
[4] Ion P. Filipescu, op. cit., p. 405.
[5] Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 71/1989, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 133.
Tribunalul Suprem, s. civ., dec. nr. 2186/1984, R.R.D. nr. 7/1985, p. 71. S-a decis că, în cazul în care încă din momentul adopţiei adoptatorul şi părinţii fireşti la care a continuat să locuiască adoptatul, nu au avut în vedere că prin actul juridic convenit să ajungă la finalitatea prevăzută de lege, procedând la o adopţie fictivă cu scopul exclusiv dovedit ca atare, de a crea adoptatului vocaţia succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate. Notă la dec. civ. nr. 71/1989 de Cristiana Turianu şi Corneliu Turianu, op. cit, p. 416.
[6] Maria Banciu, op. cit., p. 230.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu