Proprietatea provinciala in dreptul roman
Pământurile provinciilor cucerite aparţineau statului roman - ager publicus, iar posesorii unor astfel de fonduri erau îndatoraţi să plătească acestuia un impozit funciar - vectigal, ceea ce materializa ideea că proprietatea aparţinea statului.
De aceea această stăpânire funciară este denumită în texte posesiune - possessio, uzufruct - usus fructus[1], şi nu proprietate provincială, termen preluat de cercetătorii moderni.
Locuitorii din provincii nu se bucurau formal de dreptul de proprietate, ci stăpâneau pământul cu titlu de folosinţă[2].
În fapt, stăpânirea locuitorilor asupra solului aveau unele din trăsăturile drepturilor reale.
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Gaius 2,7.
[2] Cercetătorul A. V. Venedictov recunoştea statului roman un drept de proprietate eminentă, iar posesorilor de loturi individuale un drept de proprietate utilă, cu specificarea că este vorba despre o tratare cazuistică a problemei de către juriştii romani şi nu despre o elaborare a însăşi noţiunii de proprietate divizată - Venedicton, Proprietatea, p. 97 şi urm. Explicaţia rezidă din faptul că juriştii romani nu voiau să recunoască posesorilor de loturi provinciale calitatea de proprietari subordonaţi fie din considerente de ordin politic, fie din pricina unui tradiţionalism specific roman, care privea dreptul statului roman asupra pământului din provincii şi acela al posesorilor de loturi ca aparţinând la două ramuri distincte de drept - Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 179.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu