Marturia mincinoasa conform Noului Cod penal (Legea nr. 286/2009)
Infracţiunea de mărturie mincinoasă este reglementată de art. 273 din Noul Cod penal român (Legea nr. 286/2009[1]), conform căruia:
„(1) Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Mărturia mincinoasă săvârşită:
a) de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
b) de un investigator sub acoperire;
c) de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase”.
Dacă avem în vedere noua structură a Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, observăm că infracţiunea de mărturie mincinoasă este reglementată în cadrul Titlului IV din Cod – „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei”.
Reglementarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei cunoaşte modificări importante, justificate şi solicitate de noile realităţi ale unei societăţi democratice în cadrul căreia dreptatea este ridicată la rang de valoare supremă [art. 1 alin.(3) din Constituţie], şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii, independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiţiei.
Pornind de la aceste raţiuni au fost identificate şi incriminate o serie de fapte evidenţiate şi în practica judiciară, care pot afecta semnificativ activitatea de înfăptuire a justiţiei precum: obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor, vendeta, presiuni asupra justiţiei, compromiterea intereselor justiţiei, sfidarea instanţei, asistenţa şi reprezentarea neloială precum sau neexecutarea sancţiunilor penale.
Sub aspectul sistematizării aşa cum aminteam anterior, infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei sunt prevăzute în Titlul IV al părţii speciale, după titlul consacrat infracţiunilor contra autorităţii.
În primul rând se observă că, spre deosebire de reglementarea din vechiul Cod (încă vigoare la momentul realizării acestui articol, iunie 2011), unde această categorie de infracţiuni este prevăzută în Capitolul II din Titlul IV intitulat „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”, în noua reglementare infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei sunt prevăzute într-un titlu distinct pentru a acorda importanţa cuvenită acestei autorităţi, care reprezintă una dintre cele 3 puteri ale statului şi nu doar o activitate de interes public.
În al doilea rând, sub aspect terminologic, a fost înlocuită denumirea de „Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei” cu cea de „Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei” întrucât, aşa cum pe drept cuvânt s-a subliniat de altfel şi în literatura de specialitate, prin aceste infracţiuni nu este întotdeauna împiedicată efectiv înfăptuirea justiţiei, unele neavând nici măcar această aptitudine (denunţarea calomnioasă în forma de bază sau încercarea de a determina mărturia mincinoasă), dar pot produce o stare de pericol pentru realizarea actului de justiţie.
Revenind la infracţiunea de mărturie mincinoasă, observăm că schimbările nu sunt majore dacă avem în vedere obiectul şi subiecţii infracţiunii. Obiectul juridic special este complex fiind format din relaţiile sociale privitoare la activitatea de stabilire a adevărului într-o cauză în care se ascultă martori, experţi sau interpreţi, iar pe de altă parte, din relaţiile sociale privitoare la unele dintre atributele persoanei (libertate, demnitate, patrimoniu) care pot fi afectate prin mărturia mincinoasă.
Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, întrucât acţiunea incriminată nu se îndreaptă direct asupra unui lucru bun sau asupra unei persoane. Declaraţiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză şi traducerile scrise nu constituie obiecte materiale ale infracţiunii de mărturie mincinoasă; ele nu constituie obiecte asupra cărora cade această activitate, ci reprezintă produsul ori mijloace de săvârşire a infracţiunii.
Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi numai un martor, un expert sau interpret, care în această calitate sunt ascultaţi într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care, în conformitate cu legea, sunt solicitaţi. Martorul este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul judiciar şi care, din această cauză, este chemată pentru a fi ascultată în proces. Pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale. De aceea nu pot fi subiecţi activi nemijlociţi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv. Pot fi autori ai infracţiunii, atât martorii citaţi legal, cât şi cei care au fost admişi de organele judiciare, dar s-a omis citarea lor sau nu au primit citaţia.
Referitor la sistemul sancţionator, Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 este ceva mai blând faţă de vechea reglementare, în special atunci când incriminează forma simplă a infracţiunii. Astfel, faţă de vechiul cod care, pentru forma simplă prevede pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, Noul cod prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Noul Cod introduce însă patru forme mai grave sancţionate doar cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, dacă infracţiunea este săvârşită:
- de un martor cu identitate protejată ori aflat în Programul de protecţie a martorilor;
- de un investigator sub acoperire;
- de o persoană care întocmeşte un raport de expertiză ori de un interpret;
- în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Observăm şi aici o schimbare esenţială legată de calitatea subiectului activ al infracţiunii. Astfel, dacă vechiul cod asimila martorilor şi infracţiunea comisă de un expert sau interpret, legiuitorul din 2009 a considerat mai grave infracţiunile comise de persoane care au aceste calităţi, sancţionându-le ca atare.
Cu mici modificări noul Cod penal păstrează şi prevederea din vechiul cod, referitoare la nesancţionarea autorului în anumite împrejurări, arătând în alineatul final al art. 273 că „autorul nu se pedepseşte dacă îşi retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reţinere, arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie, ca urmare a mărturiei mincinoase”.
Într-o legătură directă cu infracţiunea de mărturie mincinoasă este şi infracţiunea reglementată la art. 272 din Noul Cod penal, sub titlul: „Influenţarea declaraţiilor”. Aceasta reprezintă o incriminare nouă ce porneşte de la actuala reglementare a infracţiunii de încercare de determinare a mărturiei mincinoase pe care însă o dezvoltă valorificând unele reglementări similare întâlnite în codurile penale europene.
Reglementarea vizează atât încercarea de a determina cât şi determinarea unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, nu numai să dea declaraţii mincinoase dar şi să nu sesizeze organele de urmărire penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile ori să nu prezinte probe, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară. Scopul urmărit prin această incriminare este acela de a întării garantarea accesului liber la justiţie prin protejarea libertăţii oricărei persoane de a se adresa justiţiei şi de a da declaraţiile ori de a înfăţişa probele pe care le consideră necesare în raport de interesele sale, independent de orice formă de presiune exercitată din partea vreunui terţ, fie asupra sa, fie asupra membrilor de familie.
Importanţa şi necesitatea incriminării unor asemenea fapte sunt pe deplin justificate de fenomenul actual al criminalităţii şi de presiunile asupra celor care pot contribui la înfăptuirea justiţiei, dreptul comparat subliniind că legislaţiile europene au introdus, unele destul de recent, reglementări similare în codurile lor penale. Aici avem în vedere § 160 din codul penal german, art. 464 din codul penal spaniol, art. 377bis din codul penal italian (introdus prin Legea nr. 63 din 1 martie 2001 privind corectitudinea procesuală), art. 434-5, art. 434-8, art. 434-15 din codul penal francez (texte introduse prin Ordonanţa nr. 2000-916 din 19 septembrie 2000 în vigoare de la 1 ianuarie 2002) şi Capitolul 15 - Secţiunea 9 din codul penal finlandez (introdus prin Legea 563 din 1998).
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009.
Copyright © 2011 www.StudiiJuridice.ro & Editura Nomina Lex - Este permisă citarea unor părţi din articole doar cu specificarea sursei si link către articolul de bază.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu