Constitutia Americii: Puterea legislativa
- CONSTITUŢIA AMERICII: PUTEREA LEGISLATIVĂ -
Legea fundamentală a Statelor Unite ale Americii este Constituţia adoptată la 17 septembrie 1787 (cea mai veche constituţie scrisă din lume[1]) care aşează la baza organizării statale teoria clasică a separaţiei puterilor ce presupune o independenţă totală a celor trei puteri şi o repartizare rigidă a atribuţiilor între autoritatea legislativă şi cea executivă. Autoritatea legislativă este reprezentată de Congres.
Prin expresia „Congres” se înţelege Parlamentul S.U.A., parlament bicameral, alcătuit din Camera reprezentanţilor şi din Senat. Alegerea sistemului bicameral de câtre S.U.A. se datorează unor condiţii istorice, statele care au acceptat Constituţia din 1787 convenind asupra unei forme legislative comune, în care să fie reprezentate proporţional cu populaţia lor, dar dorind în acelaşi timp să menţină ideea egalităţii în drepturi a statelor participând la federaţie[2].
Congresul joacă un rol important în viaţa politică americană. Cu toate acestea, el exercită anumite atribuţii prin intermediul ambelor Camere, dar anumite puteri sunt rezervate exclusiv Senatului. Convenţia de la Philadelphia a dorit să-i confere Senatului mai mult decât rolul unei camere legislative, consacrându-i poziţia unui adevărat Consiliu de guvernământ, idee facilitată de faptul că Senatul avea la origine 26 de senatori. Astfel, Senatul este singurul competent să-şi dea acordul cu privire la numirea unor înalţi funcţionari federali. El dispune totodată de atribuţii importante în domeniul tratatelor internaţionale, tratatele încheiate de către preşedinte urmând să fie ratificate de Senat cu o majoritate de două treimi. Trebuie menţionat, că practica acordurilor executive (executive agreements) însumează un număr de înţelegeri internaţionale de 15 ori mai numeros decât tratatele, acestea nefiind supuse aprobării Senatului.
Camera reprezentanţilor este compusă din 435 membri aleşi pe termen de doi ani, pe baza unui scrutin uninominal, într-un singur tur, în cadrul celor 435 circumscripţii, care desemnează fiecare un deputat. În afară de aceştia, mai fac parte din Camera reprezentanţilor cinci membri fără drept de vot, reprezentând districtul Columbia, Insulele Virgine americane, Samoa americană şi Guam, precum şi Comisarul rezident al Insulei Porto Rico. Durata de doi ani a mandatului Camerei reprezentanţilor a fost criticată de unii autori de specialitate, deoarece poate duce la disfuncţionalităţi de ordin politic, majoritatea reprezentanţilor putând fi reînnoită la alegerile de la jumătatea mandatului, în defavoarea partidului din care face parte preşedintele S.U.A.
Senatul se compune din 100 de senatori, aleşi câte doi de fiecare stat, indiferent de populaţia acestora. Astfel, Alaska, care are 407.000 de locuitori, sau Haway, care are 895.000 locuitori, trimite în Senatul american tot doi senatori, ca şi statul California, care are 22 milioane locuitori. Spre deosebire de reprezentanţi (deputaţi), senatorii sunt aleşi pe şase ani, direct de către alegători, pe baza unui scrutin majoritar, cu un singur tur de scrutin, reînnoirea lor efectuându-se pentru câte o treime. În practică, funcţia de senator are un prestigiu mult mai mare decât cea de reprezentant (deputat) în viaţa politică americană.
Cele două Camere ale Congresului dispun de atribuţii comune ca, de pildă, în cazul revizuirii Constituţiei federale, al declarării de război, ele aflându-se totodată într-o relaţie de deplină egalitate în ce priveşte puterea legislativă, deşi în majoritatea cazurilor iniţiativa porneşte din partea Camerei reprezentanţilor. În materie de impozite, iniţiativa revine exclusiv Camerei reprezentanţilor, dar Senatul poate să aducă amendamente.
Congresul poate, de asemenea, să pună sub acuzare înalţi funcţionari ai statului, inclusiv preşedintele (procedura de impeachement). În asemenea situaţii, măsura de punere sub acuzare se adoptă de Camera Reprezentanţilor, iar judecata se face de către Senat, prezidat de Preşedintele Curţii Supreme.
În legătură cu modul în care se desfăşoară dezbaterile Congresului, acestea sunt mai puţin riguros organizate decât în parlamentele europene. Speaker-ul - care prezidează Camera reprezentanţilor - nu are aceeaşi poziţie ca şi omologul său din Camera comunelor din Marea Britanie, el fiind în ace[aşi timp şef al partidului majoritar. Senatul este prezidat de vicepreşedintele S.U.A., dar acesta foarte adesea este înlocuit de către urî senator. Dezbaterile din Congresul american prezintă o particularitate proprie, practica „filibuster”‚ care permite adversarilor unui proiect să obstaculeze adoptarea sa. Intervenţiile şi timpul afectat nu sunt limitate. Potrivit tacticii filibusterismului, proprie Senatului, fiecare senator poate să ia cuvântul de câte ori doreşte şi să vorbească.
Această tactică nu poate fi contracarată decât printr-un vot care ar cere o majoritate de trei cincimi din membrii Senatului, situaţie în care minoritatea ar putea să blocheze o dezbatere. Practica filibusterismului a fost folosită în Senatul american pentru a bloca o serie de legi antisegregaţioniste.
Comisiile permanente - 26 la Cameră şi 20 la Senat - au un rol determinant în procedura legislativă. Pot să propună redactări noi pentru propunerile anterioare. Preşedinţia acestor comisii revine parlamentarilor celor mai în vârstă, ceea ce suprimă inconvenientul competiţiei. În cadrul Camerei reprezentanţilor există şi comisii speciale, care se ocupă în deosebi de controlul administraţiei[3].
În ipoteza unui dezacord între cele două Camere în cursul unei proceduri legislative se procedează la alcătuirea unor comisii de conciliere.
În ce priveşte relaţiile dintre preşedinte şi Congres, acestea se desfăşoară într-un dublu sens: preşedintele adresează mesaje Congresului, care pot oferi puncte de reper pentru importante dezbateri juridice. El poate exercita şi un drept de veto în situaţiile în care nu este de acord cu textul unei legi adoptate de Congres, situaţie în care legea poate fi menţinută numai cu o majoritate de două treimi[4]. La rândul său, Congresul dispune de importante posibilităţi de a acţiona asupra instituţiei prezidenţiale. Teoretic, el poate chiar să-l destituie pe preşedinte în situaţiile în care se pune în discuţie răspunderea penală a şefului executivului.
O altă modalitate prin care Congresul poate acţiona, blocând iniţiative ale preşedintelui american, este respingerea unor credite pe care preşedintele le solicită. Refuzul unor credite îl obligă, practic, pe preşedinte să renunţe la o serie de iniţiative importante şi, de aceea, în mod firesc el trebuie să cultive relaţii bune cu membrii Congresului.
Astfel, Congresul se bucură de o importantă poziţie în viaţa politică americană, argument ce rezultă din însăşi Constituţia Statelor Unite care enunţă atribuţiile Congresului înainte de prerogativele ce ţin de puterea prezidenţială …
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Cristian Ionescu, „Sisteme constituţionale contemporane”, Casa de editură şi presă „ŞANSA” SRL, Bucureşti, 1994, p. 81 şi urm.; Informaţii privind istoricul redactării şi semnării Constituţiei Americii - Gh. Gheorghe, „Separaţia puterilor în stat”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976, p.89 şi urm.
[2] Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, „Drept constituţional comparat”, Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 78 şi urm.
[3] De exemplu Comisia cu privire la controlul C.I.A., creată în 1975; cea cu privire la scandalul Watergate, creată în 1973; cea privind Irangate, în 1987 etc.
[4] Deşi la origine dreptul de veto era foarte rar folosit de preşedinţii americani, el a început să fie utilizat frecvent de preşedinţii Cleveland şi apoi de Franklin Delano Roosevelt - care l-a folosit de 635 ori. Specialiştii estimează că dreptul de veto a fost utilizat, de la adoptarea Constituţiei americane, de 1.448 ori şi nu a fost înlăturat decât în 104 cazuri.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu