Integrarea fiscala negativa si Uniunea Europeana
- NOŢIUNE. PRINCIPII
Conceptul de integrare în sens general, într-o accepţiune actuală, reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i acestuia să formeze un nou echilibru. Sistemul poate să preia caracteristicile elementelor constitutive sau poate să-si formuleze propriile caracteristici, complet autonome. Structura nou creată poate fi considerată drept integrată numai atunci când relaţiile care se stabilesc între elementele care o compun sunt stabile pe o perioadă îndelungată şi generează efecte perceptibile la nivelul fiecărei unităţi componente[1].
Termenul de integrare economică a fost utilizat pentru prima dată oficial în documentaţia Planului Marshall - Programul de Reconstrucţie Europeană, De atunci, termenul „integrare economică” a înlocuit treptat o întreagă familie de cuvinte: apropierea economică, cooperarea economică, solidaritatea economică, combinarea economică, fuzionarea şi unificarea economică, utilizaţi anterior în legătură cu procesele de creare a uniunilor vamale, zonelor de comerţ liber, de combinare industrială intrasectorială sau de combinare a economiilor în cadrul unei regiuni economice etc. Începând cu 1950 termenul începe să aibă o conotaţie mai exactă, desemnând un proces care implică amestecarea unor economii separate în regiuni mai largi.
Pornind de la sensul de proces normal de adâncire a colaborării economice dintre statele aflate în aceeaşi zonă geografică, până la înfiinţarea unor organisme care vor determina diminuarea rolului statelor în adoptarea deciziilor, putem sublinia că mecanismul integrării economice include: spaţiu economic comun, piaţă comună, circulaţia liberă a factorilor de producţie, eficienţă şi bunăstare, uniune vamală, politici comune în domeniul economic, monetar, financiar şi social.
Astfel, într-un sens sintetic, integrarea economică reprezintă acel proces care cuprinde: un ansamblu de politici economice comune; libertatea de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor; armonizarea legislaţiilor naţionale; instituţii comune asupra cărora ţările participante transferă unele competenţe de natură economică.
Integrarea negativă presupune eliminarea barierelor din calea circulaţiei mărfurilor şi altor factori de producţie, măsură ce contribuie la accentuarea concurenţei, diminuarea preţurilor şi ameliorarea calităţii mărfurilor, iar în consecinţă se va solda cu creşterea economică a naţiunilor implicate în procesul integraţionist. Integrarea pozitivă implică crearea instituţiilor supranaţionale care stimulează într-o măsură şi mai mare la mobilitatea factorilor de producţie.
Aşadar, reţinem că piaţa comună reprezintă zona în care libertatea de circulaţie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie - capital şi persoane - este deplină. Realizarea unei pieţe comune presupune ca barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţări să fie înlăturate, ceea ce se cunoaşte sub denumirea de “integrare negativă”.
Integrarea fiscală se face prin raportare la cele patru libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, la care se consideră de către doctrină că ar trebui adăugată şi libera circulaţie în materia plăţilor în interiorul Uniunii, aceasta fiind esenţială pentru susţinerea celor patru libertăţi de bază. Din acest motiv, s-a urmărit eliminarea taxelor vamale şi a altor taxe de acest gen cu privire la importuri, exporturi şi tranzitul produselor pe teritoriul altui stat membru astfel încât să nu fie restricţionate relaţiile comerciale şi nu numai dintre statele membre Uniunii Europene.
Uniunea Europeană reuneşte numeroase state membre (în prezent 27) cu politici naţionale şi sisteme fiscale proprii. Acestea sunt nevoite să-şi remodeleze sistemele fiscale naţionale pentru a permite adoptarea unor decizii comune. În plan fiscal, obiectivul central al Uniunii Europene este acela de a se asigura că politica fiscală a unui stat membru nu are efecte negative asupra celorlalte membre.
Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în vigoare (1 decembrie 2009), Tratatul de la Lisabona a modificat cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Roma, 1957). Acesta din urmă a fost redenumit „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE). O serie de Protocoale şi de Declaraţii sunt anexate Tratatului[2].
Potrivit art. 110 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, versiunea consolidată prin Tratatul de la Lisabona, niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.
Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele membru nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect.
În ceea ce priveşte impozitele, altele decât cele pe cifra de afaceri, accizele şi alte impozite indirecte, pot fi acordate scutiri sau rambursări la exportul către celelalte state membre şi pot fi introduse taxe compensatorii la importurile care provin din statele membre numai în cazul în care măsurile preconizate au fost aprobate în prealabil pentru o perioadă limitată de către Consiliu, care hotărăşte la propunerea Comisiei (art. 112 TFUE).
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social, adoptă dispoziţiile referitoare la armonizarea legislaţiilor privind impozitul pe cifra de afaceri, accizele şi alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru a asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne şi pentru a evita denaturarea concurenţei (art. 113 TFUE).
Integrarea negativă este definită ca fiind integrarea ce se realizează prin intermediul unor prohibiţii legale văzând anumite măsuri ale statelor membre sau ale întreprinderilor care violează principiile de bază ale pieţei comune, rolul primordial sub acest aspect revenind Curţii de Justiţie a Uniunii Europene[3].
La nivel comunitar s-a vorbit şi se mai vorbeşte încă de posibilitatea instituirii unui impozit european, însă un astfel de deziderat este departe de a deveni realitate[4].
- DOMENIU DE APLICARE
În domeniul impozitelor indirecte, suveranitatea fiscală[5] a statelor este extrem de redusă, ca efect al Comunităţii, subzistând însă în materie de TVA şi accize (integrare fiscală negativă). În materie fiscală, mai ales în domeniul impozitelor directe, armonizarea este rar întâlnită (lipsa integrării fiscale pozitive).
Existenţa unei firave reglementări comunitare în materia impozitelor directe poate fi explicată prin incidenţa regulii unanimităţii în materie fiscală, cea mai elocventă dovadă a inexistenţei statelor membre în a-şi păstra intactă suveranitatea fiscală în domeniul impozitelor directe. Pe cale de consecinţă, se poate afirma că în domeniul impozitelor directe competenţa este partajată între Comunitate şi statele membre.
Impozitarea indirectă, ca formă de prelevare la buget a unor sume de bani, se caracterizează prin faptul că ea vizează în mod exclusiv consumul de bunuri şi servicii, determinând o împărţire a sarcinii fiscale în sensul că impozitele indirecte (prin intermediul cărora ea se realizează), se datorează şi se plătesc de către o persoană, dar se suportă de către o altă persoană. Impozitele indirecte sunt acele surse ale veniturilor bugetare care se realizează, în principal, sub forma impunerii asupra consumului, percepându-se în momentul vânzării unor mărfuri, al prestării anumitor servicii, respectiv al executării unor lucrări. Ele se percep deci, în principiu, de la toţi cei care produc sau distribuie bunuri sau prestează servicii, din categoria celor impuse. Din acest motiv, impozitele indirecte se mai numesc generic şi taxe de consumaţie. Reprezentând un sistem de impozitare generalizat (în sensul cuprinderii unei largi categorii de contribuabili), taxele de consumaţie (impozitele pe consum) se prezintă sub diferite forme: astfel, ele pot fi taxe de consumaţie generale care cuprind toate mărfurile, indiferent dacă acestea reprezintă bunuri de consum sau mijloace de producţie (taxa pe valoarea adăugată), sau taxe de consumaţie speciale, adică acelea care se aşează numai asupra anumitor mărfuri sau servicii (monopolurile fiscale şi accizele). În sistemul impozitelor indirecte intră: taxa pe valoarea adăugată, taxele de consumaţie (accizele), monopolurile fiscale, taxele vamale şi diferite alte taxe[6].
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe directive cu relevanţă în materia analizată.
Astfel, prima dintre Directivele care trebuie amintită este „directiva TVA” - DIRECTIVA 2006/112/CE A CONSILIULUI din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată[7], astfel cum a fost modificată:
- Directiva 2006/138/CE a Consiliului din 19 decembrie 2006[8]
- Directiva 2007/75/CE a Consiliului din 20 decembrie 2007[9]
- Directiva 2008/8/CE a Consiliului din 12 februarie 2008[10]
- Directiva 2008/117/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008[11]
- Directiva 2009/47/CE a Consiliului din 5 mai 2009[12]
- Directiva 2009/69/CE a Consiliului din 25 iunie 2009[13]
- Directiva 2009/162/UE a Consiliului din 22 decembrie 2009[14]
Directiva TVA, versiunea consolidată prin modificările amintite anterior, stabileşte sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată (TVA). Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor şi serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporţională cu preţul bunurilor şi serviciilor, indiferent de numărul de operaţiuni care au loc în procesul de producţie şi de distribuţie anterior etapei în care este percepută taxa. La fiecare operaţiune, TVA, calculată la preţul bunurilor sau serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibilă după deducerea valorii TVA suportate direct de diferitele componente ale preţului. Sistemul comun privind TVA se aplică până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv.
În sensul directivei „persoană impozabilă” înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfăşoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activităţii respective. Orice activitate a producătorilor, comercianţilor sau persoanelor care prestează servicii, inclusiv activităţile miniere şi agricole şi activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale, este considerată „activitate economică”. Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate este de asemenea considerată activitate economică. Pe lângă aceste persoane, orice persoană care, în mod ocazional, livrează un mijloc de transport nou, expediat sau transportat clientului de către vânzător sau client sau în numele vânzătorului sau al clientului la o destinaţie situată în afara teritoriului unui stat membru, dar pe teritoriul Comunităţii, este considerată o persoană impozabilă.
O altă directivă în materie este DIRECTIVA CONSILIULUI din 19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe şi al impozitării primelor de asigurare (Directiva 77/799/CEE)[15], astfel cum a fost modificată prin:
- Directiva 79/1070/CEE a Consiliului din 6 decembrie 1979[16]
- Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992[17]
- Directiva 2003/93/CE a Consiliului din 7 octombrie 2003[18]
- Directiva 2004/56/CE a Consiliului din 21 aprilie 2004[19]
- Directiva 2004/106/CE a Consiliului din 16 noiembrie 2004[20]
- Directiva 2006/98/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006[21]
În conformitate cu dispoziţiile acestei directive, forma consolidată, autorităţile competente ale statelor membre fac schimb de informaţii care le pot permite să efectueze o evaluare corectă a impozitelor pe venit şi pe capital şi orice alte informaţii privind stabilirea impozitelor pe primele de asigurare prevăzute la articolul 3 a şasea liniuţă din Directiva 76/308/CEE a Consiliului din 15 martie 1976 privind asistenţa mutuală în materie de recuperare a creanţelor privind anumite taxe, drepturi şi alte măsuri). Se consideră impozite pe venit şi taxe pe capital, indiferent de modul în care sunt prelevate, toate impozitele pe venitul total, pe capitalul total, inclusiv impozitele pe profitul din vânzarea proprietăţilor mobile sau imobile, impozitele pe salariile plătite de companii, precum şi taxele pe capital.
Directiva 49/2004 privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţilor de dobânzi şi redevenţe făcute între întreprinderi asociate din diferite state membre ale Uniunii Europene[22] are în vedere faptul că într-o piaţă unică tranzacţiile făcute între întreprinderi asociate nu trebuie să fie supuse unui sistem de impunere mai puţin favorabil decât cel aplicabil tranzacţiilor de aceeaşi natură desfăşurate între întreprinderi asociate rezidente ale aceluiaşi stat membru. Din acest motiv, directiva stabileşte ca plăţile de dobânzi şi redevenţe făcute între întreprinderi asociate să fie scutite de impunere în statul în care apar astfel de plăţi, iar acestea să fie impuse numai în statul de rezidenţă al beneficiarilor efectivi ai acestor plăţi.
Directiva 48/2003/CE (Impunerea economiilor[23]) impune drept scop impozitarea efectivă numai în statul membru de rezidenţă al persoanei fizice, care este beneficiarul efectiv al veniturilor din economii obţinute sub forma plăţilor de dobânzi plătite dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene. Atingerea obiectivului de impunere a acestor categorii de venituri numai in statul de rezidenta al beneficiarului efectiv se va realiza prin schimb automat de informaţii desfăşurat între autorităţile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene, respectiv statele membre din care se obţin veniturile de natura dobânzilor.
Directiva 90/435/CEE privind regimul fiscal comun care se aplica societăţilor-mamă şi filialelor acestora din diferite State Membre[24], amendată prin Directiva 2003/123/CEE, a introdus norme comune în legătură cu plata dividendelor şi alte forme de repartizare a profitului, care se doresc a fi neutre din punct de vedere concurenţial. Obiectivul Directivei 90/435/CEE este de a scuti de la reţinerea la sursă dividendele şi alte forme de repartizare a profitului achitate societăţilor-mamă de către filiale şi de a elimina dubla impozitare a acestor venituri la nivelul societăţii-mamă.
În fine, este de amintit DIRECTIVA 90/434/CEE A CONSILIULUI din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică fuziunilor, divizărilor, divizărilor parţiale, cesionării de active şi schimburilor de acţiuni între societăţile din diferite state membre şi transferului sediului social al unei SE sau SCE între statele membre[25], astfel cum a fost modificată prin:
- Directiva 2005/19/CE a Consiliului din 17 februarie 2005[26]
- Directiva 2006/98/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006[27]
Fiecare stat membru aplică dispoziţiile acestei directive în următoarele cazuri:
- fuziuni, divizări, divizări parţiale, cesionări de active şi schimburi de acţiuni care implică societăţi din două sau mai multe state membre;
- transferuri dintr-un stat membru în alt stat membru ale sediului social al societăţilor europene (Societas Europaea sau SE), în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene (SE)[28], şi al societăţilor cooperative europene (SCE), în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene (SCE)[29].
BIBLIOGRAFIE:
- D. Stoian, Integrarea fiscală negativă în spaţiul European, Curierul Fiscal nr. 6/2009, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
- R. Bufan, M. Şt. Minea, Codul fiscal comentat, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2008
- C.F. Costaş, Reflecţii privind suveranitatea fiscală a statelor membre ale Uniunii Europene, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Jurisprudentia nr. 2/2006
- Mihaela Luţas, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucuresti, 1999
- DIRECTIVA 2006/112/CE A CONSILIULUI din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în JO L 347, 11.12.2006, p. 1.
- DIRECTIVA CONSILIULUI din 19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe şi al impozitării primelor de asigurare (Directiva 77/799/CEE), JO L 336 din 27.12.1977, p. 15.
- DIRECTIVA 49/2004 privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţilor de dobânzi şi redevenţe făcute între întreprinderi asociate din diferite state membre ale Uniunii Europene, JO L 220 din 21.6.2004, p. 16.
- DIRECTIVA CEE 48/2003 privind impunerea veniturilor din economii sub forma plăţilor de dobânzi, JO L 157, din 26.6.2003, p. 38
- DIRECTIVA 90/435/CEE privind regimul fiscal comun care se aplica societăţilor-mamă şi filialelor acestora din diferite State Membre, JO L 225 din 20.8.1990, p. 6.
- DIRECTIVA 90/434/CEE A CONSILIULUI din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică fuziunilor, divizărilor, divizărilor parţiale, cesionării de active şi schimburilor de acţiuni între societăţile din diferite state membre şi transferului sediului social al unei SE sau SCE între statele membre, JO L 225, 20.8.1990, p. 1
--------------------------------------------------------------------------------
[1] Mihaela Luţas, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, Bucuresti,
1999, p. 40
[3] D. Stoian, Integrarea fiscală negativă în spaţiul European, Curierul Fiscal nr. 6/2009, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 35.
[4] R. Bufan, M. Şt. Minea, Codul fiscal comentat, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2008, p. 76.
[5] C.F. Costaş, Reflecţii privind suveranitatea fiscală a statelor membre ale Uniunii Europene, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Jurisprudentia nr. 2/2006, p. 65.
[6] D. Stoian, Integrarea fiscală negativă în spaţiul European, Curierul Fiscal nr. 6/2009, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 37.
[7] DIRECTIVA 2006/112/CE A CONSILIULUI din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în JO L 347, 11.12.2006, p. 1.
[8] JO L 384 din 29.12.2006, p. 92.
[9] JO L 346 din 29.12.2007, p. 13.
[10] JO L 44 din 20.2.2008, p. 11.
[11] JO L 14 din 20.1.2009, p. 7.
[12] JO L 116 din 9.5.2009, p. 18.
[13] JO L 175 din 4.7.2009, p. 12.
[14] JO L 10 din 15.1.2010, p. 14.
[15] DIRECTIVA CONSILIULUI din 19 decembrie 1977 privind asistenţa reciprocă acordată de autorităţile competente din statele membre în domeniul impozitării directe şi al impozitării primelor de asigurare (Directiva 77/799/CEE), JO L 336 din 27.12.1977, p. 15.
[16] JO L 331 din 27.12.1979, p. 8
[17] JO L 76 din 23.3.1992, p. 1.
[18] JO L 264 din 15.10.2003, p. 23
[19] JO L 127 din 29.4.2004, p. 70
[20] JO L 359 din 4.12.2004, p. 30
[21] JO L 363 din 20.12.2006, p. 129
[22] Directiva 49/2004 privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăţilor de dobânzi şi redevenţe făcute între întreprinderi asociate din diferite state membre ale Uniunii Europene, JO L 220 din 21.6.2004, p. 16.
[23] Directiva CEE 48/2003 privind impunerea veniturilor din economii sub forma plăţilor de dobânzi, JO L 157, din 26.6.2003, p. 38
[24] Directiva 90/435/CEE privind regimul fiscal comun care se aplica societăţilor-mamă şi filialelor acestora din diferite State Membre, JO L 225 din 20.8.1990, p. 6.
[25] DIRECTIVA 90/434/CEE A CONSILIULUI din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică fuziunilor, divizărilor, divizărilor parțiale, cesionării de active și schimburilor de acțiuni între societățile din diferite state membre și transferului sediului social al unei SE sau SCE între statele membre, JO L 225, 20.8.1990, p. 1
[26] JO L 58 din 4.3.2005, p. 19
[27] JO L 363 din 20.12.2006, p. 129
[28] JO L 294, 10.11.2001, p. 1. Regulament astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 885/2004 (JO L 168, 1.5.2004, p. 1).
[29] JO L 207, 18.8.2003, p. 1. Regulament astfel cum a fost modificat prin Decizia nr. 15/2004 a Comitetului mixt al SEE (JO L 116, 22.4.2004, p. 68).
Cauti o lucrare in format electronic despre Tratatul de la Lisabona?
Vezi si Institutiile Uniunii Europene conform Trataului de la Lisabona ...
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu