Elena Chirita | Profilul strategic al Romaniei in NATO: Avanpost si punte catre partenerii Alianței
Sursa foto: Ministerul Afacerilor Externe | www.mae.ro
“Prin rolul distinct pe care România îl are în cooperarea cu SUA în proiectul de apărare antirachetă, prin găzduirea viitorului sistem de interceptori, o importantă componentă a proiectului, România va avea un rol “pívot”, alături de SUA, Polonia şi alte state, în cadrul unuia dintre proiectele strategice de viitor dintre cele mai importante ale Alianţei”, E.S. Ambasador Sorin Ducaru, Reprezentantul Permanent al României la NATO; Bruxelles, 2011.
Considerat ca fiind unul dintre cei mai buni diplomaţi români, după decembrie 89, Sorin Ducaru a fost numit, în septembrie 2006, Reprezentantul Permanent al României la NATO. Înainte să reprezinte România la Cartierul General al NATO de la Bruxelles, a fost ambasador în Statele Unite ale Americii şi la Organizaţia Naţiunilor Unite. În cele două mandate din SUA, a fost considerat cel mai tânăr dintre membrii corpului diplomatic acreditat la Washington şi New York. În Ministerul Afacerilor Externe a ocupat funcţia de diplomat in cadrul Directiei de Analiza si Planificare Politica, consilier al ministrului, purtător de cuvânt al MAE, director al Directiei NATO şi Probleme Strategice Pentru activitatea profesională desfăşurată, in 2003, a primit, din partea MAE, titlul de "Ambasador al Anului", iar în anul 2008, prin decret prezidenţial, i-a fost acordată distincţia Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler.
STABILITATEA IN REGIUNEA MĂRII NEGRE
- Excelenţă, cum se vede România de la sediul NATO din Bruxelles? De la Bruxelles, prin prisma Uniunii Europene, ştim că nu se vede prea bine
- Dacă ar fi să încerc să dezvolt reperele vizibilităţii României în cadrul NATO, nu aş porni de la o evaluare personală.Aş începe prin citarea lucrurilor care definesc de la sine profilul României: este o ţară cu o “greutate specifică” mijlocie în cadrul NATO, din perspectiva populaţiei, teritoriului, forţelor armate, forţei economice etc., în acelaşi timp o “voce” având o contribuţie politico-militară şi o percepţie bine definită în cadrul NATO. Dacă ar fi să exprim esenţa profilului strategic al României în cadrul NATO, prin geografie, capabilităţi şi viziune, ar trebui să scot în evidenţă două roluri: acela de avanpost al securităţii Alianţei şi acela de punte către partenerii Alianţei, şi în special cei din vecinătatea noastră imediată. Aş spune că, tocmai de aceea, nu este întâmplător faptul că România a găzduit unul dintre cele mai importante summituri din istoria NATO, summitul din 2008, cu o relevanţă deosebită din perspectiva articulării profilului nostru regional, al agendei NATO şi al participării internaţionale. Summitul de la Bucureşti este, practic, primul summit al NATO cu participarea secretarului general al ONU, preşedintelui Comisiei Europene, cu o relevanţă extraordinară prin prisma abordării cuprinzătoare şi a parteneriatului NATO cu alte organizaţii internaţionale. Tot la Bucureşti, s-au definit principiile legate de apărarea anti-rachetă, principiul indivizibilităţii securităţii şi al acoperirii integrale a spaţiului aliat, care sunt la baza implementării proiectului scutului antirachetă în prezent. Este summitul care a reunit toţi partenerii EAPC şi care şi-a pus amprenta asupra importanţei pe care Alianţa o acordă regiunii din vecinătatea sa estică şi sud-estică, în particular regiunii Mării Negre şi Balcanilor. De asemenea, profilul României este definit prin participarea la operaţiile militare ale NATO –ISAF în Afganistan, KFOR în Balcani, operaţiunea Active Endeavour în Marea Mediterană şi, mai nou, operaţiunea Unified Protector din Libia, unde România a exprimat oferta de participare la punerea în aplicare a embargoului. Profilul României este determinat, totodată, prin participarea la dezbaterea politică şi de idei din cadrul Alianţei. Aş menţiona rolul pe care România l-a avut în procesul de elaborare a noului Concept Strategic, în special cu privire la rolul parteneneriatelor Alianţei şi elaborarea unei noi categorii de sarcini fundamentale (tasking-uri) ale Alianţei, precum cea a securităţii prin cooperare, la promovarea anumitor teme care vizează răspunsul la noile ameninţări – scutul antirachetă, securitatea energetică, apărarea împotriva ameninţărilor cibernetice. În sfârşit, profilul este dat şi prin accesul recent al unor reprezentanţi români de excepţie în structurile Alianţei, după summitul de la Bucureşti, inclusiv în poziţii de influenţă, precum cele de director pentru afaceri multilaterale din cadrul Secretariatului Internaţional şi director adjunct al secretariatului Secretarului General al NATO. Prin rolul distinct pe care România îl are în cooperarea cu SUA în proiectul de apărare antirachetă, prin găzduirea viitorului sistem de interceptori, o importantă componentă a proiectului, România va avea un rol “pívot”, alături de SUA, Polonia şi alte state, în cadrul unuia dintre proiéctele strategice de viitor dintre cele mai importante ale Alianţei. Definind acest profil care determină vizibilitatea României la Cartierul General, cred că vom reflecta şi temele de maxim interes pentru România şi care sunt de rezonanţă aparte pentru agenda Alianţei.
- Domnule ambasador, v-aş ruga, să spuneţi, pentru românii mai puţin informaţi sau informaţi greşit, care este diferenţa între bazele americane in Romania şi bazele sovietice amplasate în fostele ţări socialiste din timpul Războiului Rece?
- Trebuie mai întâi să clarificăm că nu vorbim despre baze americane în România, ci despre facilităţi de antrenament româneşti în care se instruiesc militari români şi americani (dar şi din alte ţări). Cu alte cuvinte, există două elemente ce trebuie percepute corect. În primul rând, aici nu sunt bazate trupe în aşteptarea îndeplinirii unui plan de operaţii eventual preexistent, în condiţii de existenţă a unui inamic identificat ca atare, ci se rotesc periodic detaşamente venite pentru pregătire ce revin la bazele lor după terminarea stagiului de instruire. În al doilea rând, aceste facilităţi sunt şi rămân româneşti, parte a unor baze româneşti; prezenţa temporară a unor militari străini pentru instruire nu le afectează acest caracter. După cum ştiţi, utilizarea de către partea americană a facilităţilor militare româneşti din zona Kogălniceanu-Babadag are la bază un acord politic bilateral între România şi SUA, care poartă amprenta voinţei politice liber exprimate a celor două părţi, în lipsa oricăror constrângeri şi în baza unui Parteneriat Strategic bilateral care, dincolo de componenta politică şi economică, are şi o componentă în domeniul apărării şi securităţii. Diferenţa faţă de bazele sovietice este evidentă, acelea fiind stabilite în contextul specific al Războiului Rece şi al regimurilor comuniste totalitare, ceea ce a determinat ca, odată cu dispariţia condiţiilor specifice, a Războiului Rece, aceste baze să fie desfiinţate, ca urmare a voinţei popoarelor şi autorităţilor statelor în care au fost găzduite. Sigur, sunt şi alte diferenţe, legate de dimensiunea prezenţei; astfel, numărul trupelor sovietice în statele foste socialiste, chiar şi în România, înainte de 1958, a fost de ordinul cumulat al zecilor sau sutelor de mii, în timp ce în cazul prezenţei americane în România vorbim de câteva sute de militari prezenţi în cadrul exerciţiilor de antrenament.În sfârşit, dincolo de cadrul legal sau de magnitudinea prezenţei, putem vorbi de o transparenţă sporită şi de obiectivele şi scopurile diferite, legate de răspunsul eficient la noile ameninţări la adresa securităţii internaţionale. Să nu uităm că, în timpul Războiului Rece, forţele militare sovietice au fost folosite pentru reprimarea evenimentelor din 1956 de la Budapesta şi de la Praga în 1968 ori, în cazul facilităţilor militare româneşti utilizate de partea americană, scopul este fundamental diferit, strict legat de pregătirea pentru un răspuns eficient şi suplu la noile ameninţări, în condiţii de legalitate internaţională, prin prisma statutului de aliat în cadrul NATO şi de partener strategic al SUA.
ALIANȚA EVALUEAZĂ AMENINŢĂRILE
- Ce ne puteţi spune despre necesitatea, utilitatea şi fezabilitatea proiectului referitor la scutul antirachetă?
- După cum poate aţi aflat, subiectul ameninţării cu rachete şi proliferarea tehnologiilor aferente au fost în atenţia aliaţilor încă de la summitul NATO de la Praga din 2002, care a lansat României invitaţia de a deveni membru NATO. Între timp, Alianţa a generat un proces de evaluare a ameninţării, evaluare care este actualizată ritmic, şi de iniţiere a studiului de fezabilitate a proiectului anti-rachetă al Alianţei, a cărui primă formă a fost prezentată la Summitul de la Riga în 2006. Fără a intra în toate detaliile acestei dezbateri, aş putea să punctez că, încă de la prima variantă a studiului de fezabilitate, a rezultat cu claritate existenţa unei ameninţări reale şi creşterea nivelului de pericol generat de aceasta, odată cu trecerea timpului şi proliferarea ameninţării cu rachete şi a avansului tehnologic în cadrul unor ţări care ar putea fi surse de ameninţare. A fost scos în evidenţă faptul că, de asemenea, apărarea antirachetă este fezabilă, fezabilitatea crescând odată cu abordarea subiectului la nivelul Alianţei şi avansul tehnologic în domeniul anti-rachetă, la nivelul Alianţei. Toate aceste concluzii au fost evidenţiate de la primul studiu de fezabilitate la Riga, în 2006. Între timp, la summitul de la Bucureşti, au fost stabilite principiile apărării antirachetă, respectiv indivizibilitatea securităţii şi în acest domeniu şi acoperirea întregului teritoriu aliat. De asemenea, Alianţa a trecut prin două faze importante: prima legată de primul proiect de apărare antirachetă al SUA, care viza acoperirea de către facilităţile speciale americane a 80% din teritoriul aliat, urmând ca partea de 20% să fie acoperită de un proiect complementar al Alianţei pentru acoperirea integrală şi asigurarea principiului invizibilităţii securităţii; după această fază, a fost lansată o nouă abordare americană, graduală şi adaptivă –Phased Adaptive Approach - care viza de la început acoperirea întregului aliat, însă în etape, pornind de zona cea mai apropiată şi vulnerabilă în raport cu sursele de risc, zona sud-estului Alianţei, precum şi integrarea acestei capabilităţi în cadrul unui proiect cuprinzător al Alianţei. Proiectul de apărare antirachetă este unul dintre cele mai importante, utile, necesare şi moderne proiecte ale Alianţei.
- Amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul ţării noastre a agitat spiritele la Moscova. Aţi reuşit să convingeţi autorităţile din Federaţia Rusă că scutul nu este o ameninţare pentru această ţară?
- Cred că se impune de la bun început clarificarea unor aspecte legate de această menţiune. Nu amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă pe teritoriul României a agitat spiritele la Moscova. Subiectul apărării antirachetă, în general, a fost un subiect care a generat intense dezbateri atât la nivelul Federaţiei Ruse, cât şi în relaţia cu NATO, la nivelul Consiliului NATO-Rusia. De altfel, partea din proiect care viza amplasarea unor interceptori in România, în zona de sud-est a Alianţei, în cadrul celei de-a doua faze a proiectului, reprezintă partea cea mai puţin preocupantă pentru Federaţia Rusă. Preocuparea majoră exprimată de partea rusă a fost în legătură cu impactul asupra echilibrului actual în domeniul descurajării nucleare - cu arme nucleare strategice - pe care l-ar putea avea proiectul antirachetă mai ales în integralitatea sa, inclusiv vizând fazele trei şi patru în care se au în vedere capabilităţi de interceptare a unor rachete intercontinentale. Tocmai pentru a răspunde acestor preocupări ale Federaţiei Ruse, Alianţa a lansat un dialog cu partea rusă în cadrul NRC, la nivel ambasadorial şi ministerial, pentru a arăta că proiectul nu reprezintă nici un fel de ameninţare ci, existenţa oportunităţii pentru partea rusă de a coopera cu NATO, prin intermediul sistemului propriu de apărare antirachetă. Această cooperare are la bază principiul existenţei a două sisteme independente, care comunică între ele, inclusiv în domeniul schimbului de date legate de posibilele ameninţări înregistrate de diferite radare sau senzori ale celor două părţi şi al comunicaţiilor, şi presupune chiar un anumit nivel de interoperabilitate pentru un răspuns eficace la diversele ameninţări, cu menţinerea responsabilităţii NATO, şi, respectiv, a Rusiei, pentru propriul teritoriu şi implicit a gestionării mecanismului de comandă şi control propriu.
- Se vorbeşte mult despre importanţa strategică a Marii Negre. Este promovat cu realism acest concept geostrategic?
- Importanţa strategică a Mării Negre a constituit o realitate de-a lungul istoriei. Ea constituie o realitate şi în prezent, inclusiv din perspectiva NATO; acest lucru a fost afirmat de o manieră deschisă la summitul NATO de la Bucureşti şi a fost reafirmată la summiturile NATO de la Strasbourg-Kehl şi de la Lisabona. Mai mult, în dezbaterile care au loc, se scoate în evidenţă o direcţie strategică care vizează regiunea extinsă Marea Neagră-Marea Caspică-Caucaz, cu relevanţă din perspectiva securităţii, în general, dar şi a aspectelor legate de securitatea energetică. Ceea ce merită, însă, subliniat este că NATO îşi defineşte interesul strategic faţă de regiune în paralel cu respectarea „ownership”-ului regional, care este dat de diferitele forme de cooperare a ţărilor riverane la Marea Neagră. „Securitatea şi stabilitatea în regiunea Mării Negre continuă să fie importante pentru securitatea euro-atlantică. Salutăm progresul realizat în consolidarea cooperării şi responsabilităţii regionale comune (“ownership”), prin utilizarea eficace a iniţiativelor şi mecanismelor existente, pe baza transparenţei, complementarităţii şi inclusivităţii. Încurajăm aceste eforturi şi suntem pregătiţi să le sprijinim, în funcţie de oportunitate, pe baza priorităţilor regionale, dialogului şi cooperării între statelele riverane Mării Negre şi cu Alianţa”, se arată în paragraful 29 al declaraţiei summitului NATO de la Lisabona, din 19-20 noiembrie 2010. Acest lucru ţine şi de statutul juridic specific al Mării Negre, reglementat prin Convenţia de la Montreux din 1936, potrivit căreia Marea Neagră are statutul unei mări deschise pentru traficul maritim cu nave comerciale şi care include şi reglementări specifice stricte privind prezenţa de nave militare în acestă zonă. România promovează în continuare interesul aliat şi este un promotor al cooperării regionale în Marea Neagră şi al contribuţiilor care pot fi aduse, prin această cooperare, obiectivului de securitate de interes larg.
EXTINDEREA ŞI INTERESUL SCĂZUT AL UCRAINEI
- Care este persepectiva de extindere a Alianţei la estul României?
- Conform articolului 10 al Tratatului de la Washington, Alianţa este deschisă spre extindere către orice democraţie europeană interesată, care are capacitatea de a-şi asuma responsabilităţile de membru şi de a contribui la securitatea Alianţei. Dobândirea calităţii de membru cu drepturi depline depinde de voinţa politică a acestor ţări, precum şi de gradul de pregătire şi, în final, de decizia politică a aliaţilor. De asemenea, există o politică a „Uşilor Deschise” a Alianţei, care a fost promovată cu energie după sfârşitul Războiului Rece, care este valabilă şi astăzi, şi care este reflectată în noul Concept Strategic, sub forma „angajamentului ferm de a menţine uşa deschisă a NATO către toate democraţiile europene care îndeplinesc criteriile de aderare, deoarece extinderea contribuie la realizarea obiectivului unei „Europe întregite, libere şi în pace”. De asemenea, Alianţa a dezvoltat mecanisme de pregătire pentru aderare, iar în acest moment, la estul Europei, statul care acţionează de o manieră consecventă, coerentă şi structurată, în cadrul acestui mecanism, şi care are drept obiectiv asumat aderarea la NATO, este Georgia. De asemenea, Georgia are un Program Naţional Anual şi un şapou politic dedicat, sub forma Comisiei NATO-Georgia (NGC), unde se dezbat aceste lucruri. După cum se ştie, Ucraina în acest moment, după ultimele alegeri prezidenţiale din 2010, nu a mai reafirmat interesul pentru obiectivul aderării la NATO. Ucraina rămâne însă angajată în cooperarea cu NATO, fiind concentrată asupra obiectivului unui parteneriat articulat cu Alianţa. În schimb, Georgia rămâne consecventă opţiunii strategice de aderare la NATO, deja exprimate. Aşadar, conform Tratatului de la Washington şi deciziilor de la Bucureşti, reiterate la summitul NATO de la Lisabona, pentru Georgia există o perspectivă de aderare care se va concretiza, însă în funcţie de evoluţia ţării în pregătirile sale, de contribuţia la securitatea Alianţei şi în momentul în care se materializează acordul politic consensual al aliaţilor. România rămâne printre susţinătorii activi ai politicii uşilor deschise şi ai ţărilor candidate, acest sprijin fiind atât politic, cât şi practic, în sensul susţinerii reformelor şi pregătirilor acestor ţări pentru aderare.
AFGANISTAN; OBIECTIV 2014
- V-aş ruga să vă referiţi la obiectivele aflate pe agenda NATO, strategia pentru următorii 10 ani.
- În plan operaţional, cu privire la misiunea NATO în Afganistan (ISAF), obiectivul principal este finalizarea până la sfârşitul anului 2014 a procesului de tranziţie, a transferului responsabilităţii în domeniul securităţii de la ISAF către forţele afgane de securitate; odată cu incheirea acestui proces, Alianţa va rămâne în continuare angajată în Afganistan datorită angajamentului asumat la summitul de la Lisabona cu privire la dezvoltarea unui parteneriat pe termen lung cu Afganistanul; în ceea ce priveşte KFOR, obiectivul principal al NATO vizează tranziţia către prezenţa de descurajare în teatrul kosovar; dincolo de sarcina fundamentală a apărării colective, prevăzută în articolul 5 al Tratatului de la Washington, inclusiv de apărare împotriva noilor ameninţări, Alianţa va continua să-şi asume responsabilităţi în domeniul gestionării crizelor şi stabilizării situaţiilor post-conflict, în baza legislaţiei internaţionale şi în cooperare cu alte organizaţii internaţionale. Răspunsul NATO la criza din Libia, de lansare a operaţiunii Unified Protector, în baza rezoluţiei ONU, se înscrie în această direcţie. Cele mai noi priorităţi ale NATO sunt legate de răspunsul la noile ameninţări la adresa statelor aliate sau a Alianţei - precum apărarea antirachetă, apărarea împotriva atacurilor cibernetice, securitatea energetică, combaterea terorismului, securitatea maritimă. Alte obiective importante sunt dezvoltarea de o manieră eficientă şi eficace a relaţiilor cu partenerii, care să vizeze şi relaţiile cu actorii globali; dezvoltarea unor capacităţi care să răspundă noilor ameninţări; procesul de reformă care să genereze securitate sporită în condiţiile unor constrângeri bugetare.
- Alianţa are mecanismele corespunzătoare pentru a răspunde, în timp util, noilor tipuri de ameninţări ale secolului XXI ? Are capacitatea de adaptare la evoluţiile rapide înregistrate pe scena internaţională?
- Este exact nevoia firească, de răspuns la noile ameninţări de securitate ale secolului XXI, cea care constituie motorul procesului de reformă internă, de rearanjare a priorităţilor conform noului Concept Strategic şi de stabilire a unor forme eficiente de a investi în planul răspunsurilor la noile ameninţări. Dezvoltarea reţelelor de parteneriat, inclusiv cu organizaţii internaţionele – ONU, UE - şi cu organizaţii regionale, precum Uniunea Africană - vizează acea perspectivă de „securitate prin cooperare” prin abordarea integrată a securităţii internaţionale. Această evoluţie a noilor tipuri de ameninţări va constitui, în continuare, un factor care va genera o accelerare a adaptării la nivelul Alianţei pentru a proiecta un răspuns eficient şi eficace împotriva acestora.
- Poate Alianţa să stabilească politica echilibrului între misiunea de apărare teritorială şi necesitatea de a răspunde noilor provocări de securitate?
- Această politică a echilibrului între misiunea de apărare teritorială şi necesitatea de a răspunde noilor provocări de securitate a fost deja stabilită prin intermediul noului Concept Strategic. Acest echilibru este reflectat încă din partea introductivă a documentului (prefaţa) şi din primele paragrafe operaţionale (1-3). La capătul unei dezbateri de peste un an, noul Concept Strategic a definit acest echilibru între misiunea de apărare colectivă, prevăzută în articolul 5 al Tratatului de la Washington, şi necesitatea de răspuns la noile ameninţări, inclusiv prin cele două noi sarcini fundamentale, în domeniul gestionării crizelor şi al securităţii prin cooperare, prin raportarea definirii abordării şi răspunsului la noile provocări de securitate la aspectele legate de articolul 5.
CENTRU DE EXCELENŢĂ - NATO
- Au trecut patru ani de activitate diplomatică la NATO, aveţi un bilanţ al realizărilor şi nerealizărilor?
- Cred că, într-un fel, am răspuns deja la întrebarea dumneavoastră. Aş putea sintetiza pe scurt: un summit NATO care a articulat profilul politic al României în NATO, la doar patru ani de la intrarea în Alianţă; un rol “pivot” într-unul dintre proiectele strategice de viitor ale Alianţei, respectiv apărarea antirachetă; o prezenţă activă în dezbaterea de idei şi de formulare a direcţiei strategice a NATO în următoarea decadă, în noul Concept Strategic; un activism articulat legat de interesul pentru vecinătatea sudică Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică; un rol articulat în teme precum apărarea împotriva ameninţărilor cibernetice şi securitatea energetică; prezenţa sporită a României, atât în termeni cantitativi, cât şi calitativi, în structurile Secretariatului Internaţional.În ceea ce priveşte rolul nostru special în cadrul proiectului de apărare antirachetă, aş dori să menţionez că, odată cu includerea cooperării româno-americane în cadrul proiectului aliat, simbolic putem vorbi despre prezenţa steagului NATO, alături de cel românesc şi american, la locul amplasarii acestor elemente pe teritoriul României.Aş mai aminti şi faptul că România găzduieşte şi un Centru de Excelenţă al NATO. Este vorba de Centrul de Excelenţă de la Oradea vizând antrenarea în domeniul informaţiilor militare („HUMINT”) inaugurat în martie 2010. Avem, de asemenea, în curs de demarare un program de modernizare a aeroportului militar Otopeni cu accesarea fondurilor pentru infrastructură strategică militară ale NATO. Dacă ar fi să mă refer la proiecte care mă preocupă, dar care încă nu au ajuns la nivel de „împlinire”, m-aş referi la ideea organizării, cu sprijinul agenţiilor NATO, a unui eveniment cu participare largă a companiilor din România în care să fie diseminate modalităţile practice eficiente de sporire a accesului firmelor româneşti la programele de investiţii ale NATO.Firmele româneşti au avut până în prezent un acces relativ limitat la programele de investiţii ale Alianţei, mai ales în calitate de sub-contractori ai unor mari companii occidentale. În analiza mea, acest fapt se datorează mai ales faptului că suntem membri noi ai Alianţei, cu o vechime de şapte ani şi experienţă redusă în ceea ce priveşte cunoaşterea procedurilor specifice de obţinere a acreditărilor necesare şi accesului efectiv la procesul de licitaţii asociat proiectelor de înzestrare ale NATO. De aceea, un astfel de eveniment, tip seminar/conferinţă, dedicat diseminării acestor proceduri la nivelul firmelor româneşti mi se pare important şi aş avea în vedere să-l iniţiem imediat după finalizarea procesului de restructurare a agenţiilor NATO, al căror număr va fi redus de la 14 la 3, decis la Summit-ul de la Lisabona.
AGENDĂ DIPLOMATICĂ RIGUROASĂ
- Domnule ambasador, ştiu că sunteţi un mare iubitor de muzică. Mai aveţi timp să cântaţi la chitară?
- Din păcate, mai rar decât în trecut, deşi aş spune că, de curând, copiii mei (de 6 şi 8 ani), amândoi cu înclinaţii muzicale, au devenit un factor stimulator în această privinţă. Ca element de culoare, menţionez că am cântat la chitară o dată, într-un context social, în cadrul NATO, împreună cu alţi ambasadori aliaţi şi reprezentanţi ai Secretariatului Internaţional, înainte de summitul NATO de la Bucureşti, ocazie cu care am putut să proiectez un profil diferit decât strict cel profesional. Din păcate, în ultima vreme, timpul a căpătat o altă densitate şi, probabil, va trebui să ne impunem o evadare profilactică din acest ritm uneori cam infernal, pe care ni-l impune activitatea profesională, către pasiunile noastre de suflet. După cum spuneam, din fericire, familia şi, în special, copiii sunt complicii noştri providenţiali în această evadare.
- Excelenţă, vă mulţumesc pentru timpul acordat.
Un interviu de Elena CHIRIŢĂ,
Director executiv CIFORD Romania - www.ciford.net
Publicarea prezentului interviu este făcută cu acordul autorului!
© Elena Chiriţă, 2011
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain text
Apreciati acest articol
Adauga un comentariu