Regimul constitutional in Italia
Constituţia italiană prevedea că „Italia este o republică democratică, întemeiată pe muncă, în care suveranitatea aparţine poporului, care o exercită sub formele şi în limitele fixate de Constituţie” (art. 1).
Constituţia italiană (Statutul fundamental din 4 martie 1848) a aparţinut tipului de constituţii „suple”, care pot fi modificate pe o cale simplă, adoptându-se legi ordinare care ar modifica prevederile constituţionale. În noile condiţii intervenite după cel de al doilea război mondial a fost adoptată o nouă Constituţie, la 22 decembrie 1947, exprimând voinţa hotărâtă a poporului italian de a se debarasa pentru totdeauna de fascism şi de instituţiile antidemocratice pe care acesta le crease.
Constituţia italiană prevedea că „Italia este o republică democratică, întemeiată pe muncă, în care suveranitatea aparţine poporului, care o exercită sub formele şi în limitele fixate de Constituţie” (art. 1).
Printre alte principii fundamentale este înscris la loc de frunte acela că „Republica recunoaşte şi garantează drepturile inviolabile ale omului, fie ca individ, fie în formaţiile sociale unde se manifestă personalitatea sa şi reclamă de la acesta îndeplinirea datoriilor imprescriptibile de solidaritate politică, economică şi socială” (art. 2). În conformitate cu prevederile Constituţiei, tuturor cetăţenilor li se recunoaşte aceeaşi demnitate socială, fiind egali în faţa legii, fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie, opinii politice, condiţii personale şi sociale.
Republica este aceea care „înlătură obstacolele de ordin economic şi social care, limitând în fond libertatea şi egalitatea cetăţenilor, împiedică manifestarea completă a personalităţii umane şi participarea efectivă a tuturor celor care muncesc la organizarea politică, economică şi socială a ţării”.
În legătură cu organizarea statului, Constituţia cuprinde o serie de dispoziţii importante ca, de exemplu, aceea că „Republica, una şi indivizibilă, recunoaşte şi favorizează autonomiile locale; ea efectuează în serviciile care depind de stat cea mai mare descentralizare administrativă; ea armonizează principiile şi metodele legislaţiei sale cu exigenţele autonomiei şi descentralizării”. Statul şi biserica catolică sunt, fiecare în propriul său domeniu, independente şi suverane. Ordinea juridică italiană se conformează normelor de drept internaţional general recunoscute. Condiţia juridică a cetăţeanului străin se fixează prin lege, după normele şi tratatele internaţionale.
O prevedere importantă, exprimând momentul ieşirii Italiei din război, este şi prevederea care dispune: „Italia respinge războiul ca mijloc de a atenta la libertatea altor popoare şi ca mijloc de rezolvare a controverselor internaţionale; ea consimte, în condiţii de paritate cu celelalte state, la limitări de suveranitate necesare unei ordini care să asigure pacea şi justiţia intre naţiuni; ea se sprijină şi favorizează organizaţiile internaţionale vizând acest scop” (art. 11) .
Legile privind revizuirea Constituţiei şi celelalte legi constituţionale sunt adoptate de fiecare Cameră, după două deliberări succesive separate, într-un interval de cel puţin trei luni, fiind aprobate cu o majoritate absolută a membrilor fiecărei Camere la al doilea tur de scrutin. Legile vor fi supuse referendumului popular dacă în trei tuni de la publicarea lor referendumul este cerut de o cincime din membrii unei Camere, de 5.000 electori sau de 5 consilii regionale. Legea supusă referendumului nu va putea fi promulgata dacă nu va fi aprobată cu majoritatea sufragiilor exprimate (art. 138).
Constituţia Italiei se prevede că preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională. Potrivit Constituţiei italiene, adoptată la 22 decembrie 1947, preşedintele Italiei este ales prin vot secret de ambele camere ale Parlamentului (Senatul şi Camera Deputaţilor), pe termen de 7 ani.
Cărţi juridice Editura Nomina Lex
Email to a friend
Print version
Plain textApreciati acest articol
Adauga un comentariu