Home | Referate / Articole juridice | Drept constitutional | Rolul Guvernului potrivit dispozitiilor constitutionale

Rolul Guvernului potrivit dispozitiilor constitutionale

By Av. Eduard Dragomir 14/06/2005 13:57:00

Font size:

Din punct de vedere al dreptului constituţional, instituţia Guvernului ocupă un loc dintre cele mai importante în toate constituţiile lumii (un articol ce v-ar putea interesa gasiti AICI), ştiut fiind faptul că el este, de regulă, titularul puterii executive.

Din punct de vedere al dreptului administrativ, Guvernul României este organul central al administraţiei publice, caracterizare privită în mod nuanţat, deoarece există organe ale administraţiei publice care nu sunt subordonate Guvernului, cum ar fi Consiliile judeţene şi consiliile locale care şi ele sunt organe ale administraţiei publice, dar care, potrivit principiului autonomiei locale nu se află în subordinea Guvernului. În calitatea sa de organ de vârf al sistemului, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice, având ca sarcină generală de a realiza politica internă şi externă a ţării, executând, în acest scop, legile şi actele subordonate acesteia.

În prezent, dispoziţiile cadru care definesc rolul Guvernului României sunt cuprinse în art. 102 din Constituţie, aşa cum a fost revizuită în anul 2003[1]. Potrivit acestui text constituţional:

- (1) „Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat[2] de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.

- (2) „În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate”

- (3) „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”.

Prin această reglementare, constituantul român s-a alăturat tezei doctrinei occidentale contemporane, după care Guvernul este „parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţie”[3], reţinând că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forţă sunt acceptate de Parlament. Aceste prevederi constituţionale consfinţesc rolul Guvernului de factor politic în realizarea politicii interne şi externe a ţării (pe baza programului său de guvernare acceptat de Parlament), şi de autoritate publică centrală a puterii executive, cu competenţă materială generală (care exercită conducerea generală a administraţiei publice). Deşi constituie o expresie a intereselor politice parlamentare, fiind prin aceasta o instituţie politică, Guvernul reprezintă în esenţă o autoritate statală. Este şi motivul pentru care în literatura de specialitate se vorbeşte de două categorii de acte ale Guvernului: acte de guvernământ (care sunt, prin excelenţă acte politice) şi acte pur administrative (care rezolvă problemele tehnico-organizatorice) ale administraţiei publice[4].

Programul de guvernare este un document politic care aparţine în exclusivitate Guvernului, chiar dacă el este „acceptat" de Parlament. „Acceptarea" nu are ca efect decât acordarea încrederii Parlamentului pentru realizarea obiectivelor cuprinse în program, responsabilitatea înfăptuirii lor revenind numai Guvernului.

Pentru a pune în vedere toate aspectele rolului politic al Guvernului trebuie analizate sistematic, atât prevederile art. 102, dar şi prevederile art. 103 alin. 2 din Constituţie. În primul rând se impune relatarea textului art. 103 „Învestitura” din Constituţia României care stabileşte că:

- (1) „Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”.

- (2) „Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului”.

- (3) „Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”.

Coroborând dispoziţiile constituţionale ale art. 102 şi art. 103 alin. 2 din Constituţie[5], se observă că votul de învestitură are valoare de fapt juridic, el marcând „încheierea contractului de guvernare” între Parlament şi candidatul desemnat pentru funcţia de Prim-ministru[6]. Aşadar, decisive în exprimarea voinţei Parlamentului sunt liniile politicii pe care candidatul desemnat înţelege să le realizeze împreună cu echipa ministerială, în cazul în care va deveni Prim-ministru[7].

În concluzie, liniile politicii guvernamentale sunt concepute şi formulate de candidatul desemnat în numele şi cu sprijinul unui partid sau unor partide politice, dar realizarea efectivă a acestora, urmare a încorporării lor într-un program oficial de guvernare nu este posibilă fără votul Parlamentului. Votul de învestitură dă legitimitate echipei guvernamentale, în sensul acceptării unui program politic ca program oficial de guvernare a naţiunii. Votul de învestitură marchează trecerea din sfera competiţiei pentru putere în sfera exercitării puterii politice, ceea ce presupune aplicarea unor linii politice şi, corespunzător, promovare unor valori politice încorporate în programul de guvernare, acceptat de Parlament, cu prilejul votului de învestitură.

Această legătură interdependentă dintre Parlament şi Guvern a condus la necesitatea unei încadrări în textul constituţional al rolului politic al Guvernului, de aşa natură încât să rezulte că decizia stabilirii liniilor politice strategice ale guvernării aparţine Parlamentului, fără însă, ca acesta să devină parte la realizarea lor. Ca urmare a modificărilor ce pot interveni în opţiunile electoratului, se poate ajunge la necesitatea întocmirii unui nou program politic de guvernare ceea ce conduce şi la aplicarea unei soluţii tehnice, moţiunea de cenzură, sau la determinarea Guvernului să-şi angajeze din nou răspunderea asupra unui nou program de guvernare etc.

Spre deosebire de constituţiile altor state, unde este prevăzut de exemplu, sarcina Guvernului de a hotărî politica naţiunii sau de a delibera asupra politicii generale, în Constituţia României este prevăzută numai sarcina Guvernului de a „asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării”. Din prevederile constituţionale rezultă astfel, o serie de consecinţe, îndeosebi, în ceea ce priveşte regimul juridic al remanierii guvernamentale, care apare ca fiind exclusiv o operaţie a executivului, ce nu poate, ca fundament teoretic, să afecteze programul de guvernare, acceptat de Parlament, prin votul de învestitură.

Pe plan statal, Guvernul are rolul de „a exercita conducerea generală a administraţiei publice". Pe acest plan se stabilesc raporturile juridice de drept administrativ care pot fi: de subordonare ierarhică (faţă de ministere, faţă de celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate şi de prefecţi), de colaborare (faţă de autorităţile centrale de specialitate autonome) sau de tutelă administrativă (faţă de consiliile locale, primari şi consiliile judeţene). Aşadar, un alt important rol al Guvernului, este de a realiza conducerea generală a administraţiei publice, ca organ central şi de competenţă materială generală. În îndeplinirea acestui rol, Guvernul prezintă atribuţii în toate ramurile şi în toate domeniile activităţii administrative, fapt ce duce la calificarea Guvernului, în mai multe Constituţii, ca organ suprem al administraţiei publice.

Între cele două atribuţii ale Guvernului, cea de natură politică şi cea de natură administrativă, există o strânsă legătură, fundamentul sarcinii administrative găsindu-se în sarcina sa de ordin politic[8]. Raţiunea realizării liniilor politice interne şi externe ale ţării, încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament, ceea ce, în planul juridicului, înseamnă iniţierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, vegherea ca toate autorităţile administraţiei publice să acţioneze cu operativitate şi profesionalism în respectarea Constituţiei şi a legii.

Se ştie că administraţia publică are drept scop realizarea unor valori politice, ea plasându-se între activitatea de formulare a acestor valori şi activitatea de materializare concretă a acestora, cu particularităţile conceptuale înfăţişate de la şcoala franceză la cea germană. Între Guvern, ca organ central al administraţiei publice, şi celelalte organe ale administraţiei publice, se stabilesc diferite raporturi, atât de subordonare (faţă de ministere, prefecţi etc.), de colaborare (faţă de autorităţile centrale de specialitate autonome), dar şi raporturi de tutelă administrativă (faţă de autorităţile locale alese de cetăţeni potrivit principiului autonomiei locale), toate acestea, în funcţie de natura conţinutului, dar şi în funcţie de principiile ce stau la baza structurii administraţiei.

Potrivit alin. 2 al art. 102 din Constituţia României din 1991 revizuită în anul 2003, un alt principiu general al activităţii Guvernului în realizarea sarcinilor politice şi administrative, îl reprezintă cooperarea cu organismele sociale interesate (de exemplu, cooperarea cu patronatul, cu sindicatele, partidele politice etc.). Acest principiu este de natură să garanteze transparenţa Guvernului, aceasta deoarece, „el nu este un organism plasat în afara societăţii civile şi cu atât mai puţin deasupra acesteia, ci un organism al societăţii civile, un veritabil „paratrăznet” al acesteia. Guvernul trebuie să „absoarbă” scânteile sociale, să dezamorseze conflictele şi stările de tensiune, dacă vorbim de democraţie, stat de drept şi stat social”[9].

Aşadar, se impune drept regulă ca în înfăptuirea programului, Guvernul să coopereze şi cu organismele sociale interesate - sindicate, patronat, partide politice, culte religioase etc. - întrucât programul său cuprinde toate sferele vieţii economice şi sociale, iar Guvernul nu este o autoritate suprapusă societăţii civile şi nici rupt de acesta.

Această cooperare exclude existenţa oricăror raporturi de subordonare dintre Guvern şi formele organizatorice ale societăţii civile. Raporturile de cooperare se bazează, pe de altă parte, pe sprijinul pe care Guvernul şi, în general, toate autorităţile administraţiei publice îl acordă formelor organizatorice ale societăţii civile de a se organiza şi funcţiona libere în condiţiile legii, iar, pe de altă parte, pe contribuţia pe care aceste forme organizatorice şi-o aduc la înfăptuirea programului de guvernare. Cooperarea presupune nu numai colaborare, dar mai ales transparenţă şi „asociere” la adoptarea unor măsuri cu impact social deosebit[10].

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Constituţia României din anul 2003 este forma republicată a Constituţiei României din 1991, cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003. Textul Constituţiei din anul 2003 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

[2] Faţă de textul din Proiectul Constituţiei, textul citat, conţine o modificare, ca urmare a acceptării unui amendament în Adunarea Constituantă, şi anume în locul verbului „aprobat” din Proiect, a apărut verbul „acceptat”, modificare, însă, cu profunde implicaţii în ceea ce priveşte sarcinile politice ale Guvernului, şi, implicit, raporturile sale cu Parlamentul. Comisia de redactare a Proiectului de Constituţie a ajuns la această concluzie, numai după discuţiile purtate cu experţii elveţieni, în luna iunie 1991 - ANTONIE IORGOVAN, „Odiseea elaborării Constituţiei”, Editura Uniunii Vatra Românească, Tg. Mureş, 1998.

[3] ANDRÉ HAURIOU, „Droit constitutionnel et institutions politiques”, Paris, Editura Montchrestien, 1967, p. 210.

[4] MIRCEA PREDA, „Autorităţile administraţiei publice. Sistemul constituţional român”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 61.

[5] IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, SIMINA TĂNĂSESCU, MARIAN ENACHE, GHEORGHE IANCU, „Interpretarea Constituţiei. Doctrină si practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

[6] IOAN ALEXANDRU, MIHAELA CĂRĂUŞAN, ION PEPESCU, DRAGOŞ DINCĂ, „Drept administrativ”, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 149.

[7] ANTONIE IORGOVAN, "tratat de drept administrativ", vol. II., p. 455 şi urm.

[8] ANTON CARPINSKI, “Ştiinţă politică”, Editura Universităţii A.I.Cuza, Iaşi, 1998; VIRGIL MĂGUREANU, “Studii de sociologie politică”, Editura Albatros, 1997, p. 85.

[9] ANTONIE IORGOVAN, op. cit., vol. II., p. 458.

[10] ION RUSU, „Drept administrativ”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 109.

Nota juridica:

Acest articol a fost redactat în anul 2005 si trebuie tratat ca atare. Avand in vedere legislatia in continua schimbare din Romania recomandăm consultarea cu atentie a actelor normative ce ar fi putut interveni ulterior!

Mai multe infomatii despre ROLUL GUVERNULUI IN SISTEMUL CONSTITUTIONAL ROMANESC gasiti AICI

Share on: