Home | Referate / Articole juridice | Drept civil | Raspunderea civila delictuala. Reglementare. Natura juridica

Raspunderea civila delictuala. Reglementare. Natura juridica

By Av. Eduard Dragomir 17/05/2011 10:24:00

Font size:

Potrivit terminologiei tradiţionale, fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere, poartă numele de „delict” şi de „cvasidelict”. Faţă de aceste considerente, se subliniază că, pornind de la termenul de „delict” răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extra-contractuale se numeşte delictuală.

În primul rând se impune a sublinia că instituţia juridică a răspunderii a fost elaborată în ramura dreptului civil, fiind reglementată de prevederile art. 998 şi următoarele din Codul civil, ea devenind apoi, un principiu cu caracter de generalitate şi atotcuprinzător[1]. Nu trebuie omis faptul că, sunt reguli şi principii specifice altor ramuri de drept care, împreună alcătuiesc o teorie a răspunderii juridice.

În literatura de specialitate, s-a încercat identificarea conceptului de răspundere juridică, cu obligaţia suportării consecinţelor încălcării normelor juridice, cu sancţiunea juridică. Într-o formulare concisă, a răspunde civil înseamnă a repara prejudiciul cauzat altei persoane, în concordanţă cu dispoziţiile dreptului obiectiv. Respectarea unor reguli de principiu asigură sensul şi finalitatea instituţiei răspunderii civile care reprezintă acea formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.

Potrivit art. 993 C. civil „delictul este o faptă ilicită săvârşită cu intenţie, adică prin dol”, iar cvasidelictul este, aşa cum arată art. 999 C. civil, „o faptă ilicită săvârşită din culpă propriu-zisă, adică prin imprudenţă ori neglijenţă”[2]. Trebuie însă subliniată că această distincţie este lipsită de interes întrucât consecinţele celor două categorii de fapte ilicite sunt identice: autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată la repararea integrală a prejudiciului.

Întemeiat legislativ pe dispoziţiile art. 998 şi art. 1073 C.civ., principiul reparării integrale a prejudiciului exprimă cerinţa înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul restabilirii situaţiei anterioare. Formularea concisă a Codului civil[3] instituie obligaţia generală de reparare a pagubei, fără a deosebi după cum izvorul său este delictual sau contractual. Esenţa răspunderii civile este repararea prejudiciului, care prin definiţie, nu poate fi decât integrală[4].

Principiul reparării integrale a prejudiciului este consacrat jurisprudenţial[5], de exemplu, cu referire la cuantumul despăgubirilor şi al echivalentului bănesc al efortului suplimentar pe care va trebui să-l depună victima pentru a-şi desfăşura activitatea în viitor, la prejudiciul suferit de minori ori de persoanele neîncadrate în muncă[6].

Aşa cum rezultă din definiţia răspunderii civile delictuale, principiile şi regulile ei sunt aplicabile în toate situaţiile în care unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală.

Prin faptă ilicită extracontractuală se înţelege acea conduită prin care se încalcă obligaţia generală prevăzută de lege de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane, iar în al doilea rând prin fapta ilicită extracontractuală se înţelege şi neexecutarea „lato sensu” a obligaţiilor născute dintr-o faptă licită (îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri) şi dintr-un act juridic unilateral.

De asemenea, răspunderea civilă delictuală se angajează şi atunci când se cauzează un prejudiciu de un lucru sau un animal aflat în paza noastră, precum şi de ruina edificiului. Tot astfel, angajarea răspunderii civile delictuale este posibilă chiar şi în ipoteza în care prejudiciul este cauzat unei persoane prin neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitorului sau, dacă neexecutarea este o faptă prevăzută şi sancţionată de legea penală[7].

Răspunderea civilă delictuală este reglementată în art. 998-1003 ale Codului civil[8]. Aceste texte stabilesc elementele ce trebuie avute în vedere pentru determinarea întinderii daunelor interese, a reparaţiei în general.

Codul civil român stabileşte, în art. 998-1003, sistemul răspunderii delictuale, pe care îl consacră printr-un număr de principii generale, care s-au dovedit corespunzătoare şi adaptabile marilor schimbări intervenite în societatea românească. Astfel, aceste principii constituie, datorită caracterului lor sintetic, cadrul general cuprinzător, pe care doctrina juridică şi, în primul rând, practica judecătorească au fost chemate şi au reuşit să-l completeze printr-o interpretare creatoare, făcând dovada perenităţii lor.

Potrivit art. 998 Cod civil[9]: „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Art. 999 Cod civil dispune[10]: „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a fost cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”[11].

Astfel, după ce în art. 998-999[12], Codul civil reglementează răspunderea pentru fapta proprie, în cuprinsul art. 1000-1002 instituie[13]:

־ răspunderea pentru fapta altuia;

־ răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general;

־ răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;

־ răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului.

Art. 1003 C. civil consacră răspunderea solidară atunci când un prejudiciu este cauzat prin fapta ilicită săvârşită de două sau mai multe persoane[14].

Trebuie să subliniem că răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Strict vorbind, ea este o sancţiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi, în acelaşi timp, o pedeapsă. Trebuie totuşi să observăm că, la originile sale istorice, această sancţiune a avut caracter de pedeapsă, însă în decursul timpului a ajuns a se constitui ca o sancţiune de sine stătătoare, cu scop exclusiv reparator.

Ceea ce este specific pentru pedepse este faptul că ele au un caracter strict personal, urmărind să aducă o restrângere sau chiar interzicerea exerciţiului unor drepturi, uneori o blamare socială, ori să oblige pe făptuitor la anumite prestaţii - cum sunt, de exemplu, amenzile penale ori amenzile contravenţionale -, ca moduri de sancţionare a săvârşirii unor fapte ilicite. Caracterul strict personal al pedepselor - indiferent de natura acestora - are drept consecinţă faptul că aplicarea şi executarea lor nu se pot face decât atât timp cât cel care a săvârşit fapta se află în viaţă. Această precizare se referă chiar şi la pedepsele cu caracter patrimonial - cum ar fi, de exemplu, amenzile penale[15].

Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cât în considerarea patrimoniului său. Aşa fiind, dacă autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se fi stabilit întinderea răspunderii, obligaţia de dezdăunare, deci însăşi răspunderea civilă delictuală se va transmite moştenitorilor săi. Este o trăsătură care subliniază necesitatea de a preciza natura juridică a răspunderii civile delictuale: dacă ar fi considerată drept o pedeapsă, ea nu s-ar putea strămuta asupra moştenitorilor celui care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită.

Afirmând caracterul de sancţiune fără caracter de pedeapsă al răspunderii civile delictuale, este necesar să facem precizarea că, în contextul interferenţelor dintre diferitele sancţiuni juridice, nimic nu se opune ca această sancţiune civilă să se asocieze cu o pedeapsă. Astfel, este posibil ca fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fie, în acelaşi timp, şi infracţiune[16] sau abatere administrativă.

În ipoteza în care, înainte de condamnare, infractorul decedează, procesul penal încetează şi deci nu se va mai pronunţa pedeapsa prevăzută de Codul penal. Moartea infractorului nu afectează însă aplicabilitatea sancţiunii civile a reparării prejudiciilor: această sancţiune, neavând caracter de pedeapsă, se va transmite la moştenitorii infractorului care au acceptat succesiunea. Sub aspectul laturii civile, deci sub aspectul răspunderii civile delictuale, procesul se va desfăşura faţă de moştenitorii infractorului (art. 21 C. proc. pen.).

Anunțuri google:

Lucrari.ro: Raspunderea civila delictuala indirecta

Raspunderea civila delictuala indirecta - Lucrare de licenta, disertatie, doctorat, referat Lucrari de specialitate, drept, carti juridice, librarie, ...
www.lucrari.ro/product.php?ProductID=888 - În cache

Lucrari.ro: Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie

Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie - Lucrare de licenta ...
www.lucrari.ro/product.php?ProductID=890 - În cache

Lucrari.ro: Raspunderea civila delictuala pentru prejudicii ...

Raspunderea civila delictuala pentru prejudicii cauzate mediului Lucrari de ...
www.lucrari.ro/product.php?ProductID=388 - În cache

Lucrari.ro: Raspunderea civila delictuala subiectiva. Editia 2

Raspunderea civila delictuala subiectiva. Editia 2 - Carti drept civil ...
lucrari.ro/licenta/product.php?ProductID=1424 - În cache

Afişaţi mai multe rezultate de la lucrari.ro

Raspunderea civila delictuala pentru prejudicii cauzate mediului ...

eLucrari.ro - Librarie ON-LINE! LUCRARI DE SPECIALITATE, CARTI, LUCRARI IN FORMAT ELECTRONIC, EBOOKS.
www.elucrari.ro/?p=productsMore&iProduct=163 - În cache

Cauze de exonerare in materie de raspundere - Lucrari de licenta ...

Autor: Redactia www.infolucrari.ro. Pagini: 80. Note de subsol: DA; ... M. ELIESCU, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972. ...
www.infolucrari.ro/?640,cauze-de-exonerare...raspundere - În cache

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a, revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 124; Radu I. Motica, Ernest Lupan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008, p. 412 şi urm.

[2] Liviu Pop, „Tratat de drept civil. Obligaţiile”, Vol. I - „Regimul juridic general”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 41 şi urm.

[3] Mona-Lisa Pucheanu, „Codul civil. Decizii ale Curţii Constituţionale. Decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie”, ediţia actualizată (01.11.2005).

[4] M. Eliescu, „Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 289; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. popa, „Răspunderea civilă”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 26 şi urm.; Ioan Adam, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 231 şi urm.

[5] A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, V. Ursa, G. Chivu, M. Banciu, „Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, Vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978, p. 135-158.

[6] L. Pop, V. Ursa, „Contribuţia practicii judiciare la stabilirea unor noi criterii şi modalităţi de determinare a întinderii reparaţiei în cadrul răspunderii civile delictuale”, în Studia Jurisprudentia, nr. 2/1989, p. 54 şi urm.

[7] Împrejurarea că într-o cauză penală s-au efectuat cercetări penale care s-au soldat cu neînceperea urmăririi penale este lipsită de relevanţă sub aspectul angajării răspunderii civile delictuale, deoarece sfera penale nu se suprapune cu sfera răspunderii civile delictuale - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civil, decizia nr. 3389/2000, în „Curtea de Apel Bucureşti. Culegere 2000”, p. 174 şi urm.

[8] Textele art. 998-1002 sunt o traducere fidelă a art. 1382-1386 C. civ. francez; art. 1003 este inspirat din art. 1156 al Codului civil italian, în faza de proiect în anul 1864, astăzi abrogat - Liviu Pop, op. cit., p. 196.

[9] Pentru o privire comparativă a se vedea şi textul art. 1382 din Codul civil francez.

[10] Pentru aspecte de drept comparat a se vedea şi textul art. 1383 din Codul civil francez.

[11] Aceste texte sunt cuprinse în Capitolul intitulat „Despre delicte şi cvasi-delicte”. A se vedea Codul civil român (ediţie îngrijită de Florin Ciutacu), Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 401 şi urm.

[12] Prin Decizia nr. 44 din 12 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 263 din 18.04.2002, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 998-999 din Codul civil - Mona-Lisa Pucheanu, „Codul civil. Decizii ale Curţii Constituţionale. Decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie”, ediţia actualizată (01.11.2005), p. 128.

[13] În materie delictuală mai sunt incidente şi unele texte ale Codului civil care se referă direct numai la răspunderea contractuală, cum sunt art. 1084-1086.

[14] Constantin Stătescu, Constantin Bîrsan, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 126 şi urm.; Tudor R. Popescu, Petre Anca, „Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 160 şi urm.; Ion P. Filipescu, „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 110.

[15] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 132 şi urm

[16] De exemplu, delapidarea constituie o infracţiune, dar şi un delict civil. Aceasta înseamnă că, în acelaşi timp cu pedeapsa penală prevăzută de lege, făptuitorului i se va aplica şi sancţiunea civilă a obligării la plata despăgubirilor. Asocierea celor două sancţiuni - pedeapsa penală şi sancţiunea civilă - nu duce nici la confundarea acestora, prin pierderea individualităţii lor, şi nici la modificarea naturii juridice a fiecăreia dintre sancţiunile aplicabile.

Anunțuri google: