În privinţa tratamentului aplicabil străinilor se constată existenţa mai multor tipuri de regimuri. Subliniem însă că nici în această privinţă nu există reguli de drept cu aplicabilitate generală. Statele îşi rezervă dreptul de a refuza străinilor aplicarea dreptului intern în anumite domenii, precum:

q       efectuarea de către străini a anumitor munci salariate;

q       exercitarea unui anumit gen de comerţ;

q       diverse profesiuni etc.

Străinii nu sunt titulari ai anumitor drepturi. Nefiind cetăţeni ai statului respectiv ei nu sunt, de exemplu, nici alegători, nici eligibili, nu sunt supuşi obligaţiilor de efectuare a serviciului militar etc.

În practica statelor, ca şi în lucrările de codificare ale Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U., sunt cunoscute următoarele regimuri aplicabile străinilor[1]:

q       regimul naţional, care recunoaşte, în general, cetăţenilor unui alt stat aceleaşi drepturi pe care le acordă propriilor săi cetăţeni, cum sunt drepturi sociale, economice, culturale şi civile.

Străinii nu se bucură însă de drepturi politice şi nu pot ocupa funcţii politice. Cu alte cuvinte, anumite inegalităţi de regim juridic între proprii cetăţeni şi străini sunt admisibile.

q       regimul străinilor bazat pe clauza naţiunii celei mai favorizate, prin care se acordă cetăţenilor unui stat străin, în baza unor tratate internaţionale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat resortisanţilor unui stat terţ[2].

Mai există şi o altă opinie răspândită în doctrină, şi anume că ar trebui să se acorde străinilor un tratament internaţional minim (international standard of treatment)[3].

În practica actuală a unor state se aplică străinilor, în multe cazuri, un tratament mixt, acordându-li-se un regim cu elemente din ambele tipuri de regimuri, mai sus evocate.

În cadrul O.N.U., problema drepturilor străinilor a făcut obiectul unei Declaraţii asupra drepturilor omului ale persoanelor care nu sunt cetăţeni ai ţării în care trăiesc[4]. Unele aspecte privind nediscriminarea străinilor fuseseră cuprinse anterior, prin analogie, în Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor din iulie 1951[5].

În cuprinsul Declaraţiei se prevede, în primul rând, că acest document nu legitimează intrarea ilegală într-un stat de către un străin. Se mai prevede că dispoziţiile rezoluţiei nu afectează folosirea de către străini a drepturilor acordate de legile interne ale unui stat, ca şi a drepturilor pe care statele sunt obligate să le acorde străinilor conform dreptului internaţional, chiar dacă nu sunt prevăzute în această declaraţie.

Dintre drepturile străinilor rezidenţi în alt stat prevăzute în art. 5 al declaraţiei, menţionăm[6]:

q       dreptul la securitatea persoanei, inclusiv dreptul de a avea un statut legal în faţa instanţelor judecătoreşti;

q       dreptul la libertatea de gândire, de opinie, de religie şi de a-şi păstra limba, cultura şi tradiţiile;

q       dreptul de a părăsi ţara;

q       dreptul de a dobândi proprietăţi.

În concluzie, rezultă că exercitarea de către străini a drepturilor mai sus enunţate se realizează în contextul îndeplinirii obligaţiilor de ordin general ce le revin din aplicarea legilor interne ale statelor de rezidenţă şi al diversităţii legislaţiilor respective, de unde rezultă diferenţa de tratament în funcţie de interesele politice ale fiecărei ţări.