EXTRAS:

În general, comunicarea semnifică încercarea de a stabili o comuniune cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele. Wilbur Schram înţelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului prin intermediul unui canal de comunicaţie.

Dicţionarul enciclopedic oferă termenului „comunicare” o definiţie deosebit de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:

- înştiinţare, ştire, veste. (DR) Aducere la cunoştinţa părţilor dintr-un proces a unor acte de procedură (acţiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării dreptu­rilor şi executării obligaţiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor ter­mene care curg obişnuit de la data comunicării;

- prezentare într-un cerc de specialişti a unei lucrări ştiinţifice;

- mod fundamental de interacţiune psiho-socială a persoanelor, realizată în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.

„Comunicarea” este un concept de bază atât în sociologie şi în psihologie socială cât şi în alte domenii, unde se utilizează diferite accepţiuni:

- procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade diferite la perceperea lor;

- mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă;

- toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de propagare şi conservare a lor.

În ceea ce priveşte comunicarea socială, aceasta este definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi grupurilor, fie ca raporturi interpersonale comportând o comuniune sau o fuziune a conştiinţelor (comunicare interpersonală).

Fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un anume tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător-mesaj-receptor.

Orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:

- existenţa a cel puţin doi parteneri (emiţător şi receptor) între care se stabileşte o anumită relaţie;

- capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii joacă pe rând rolul de emiţător şi receptor);

- existenţa unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între elementele structurale enumerate mai sus. Această relaţie de interdepen­denţă face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva care iniţiază comunicarea, emiţătorul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destina­tarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că presupune etape precum codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de transmitere, este influenţat de dependenţa modului de recepţionare a mesajului, de deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi destinatarului, de con­textul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.

Sub aspect generic, comunicarea socială desemnează toate formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi grupurilor.

Descentralizarea economică şi introducerea prin lege a negocierii colective în relaţiile de muncă determină consecinţa directă şi imediată a necesităţii şi permanentizării dialogului social între cei implicaţi în aceste relaţii, a instituirii unor organisme specializate având această menire.

Participă la acest dialog, evident, salariaţii, pe de o parte, reprezentaţi, ca regulă de sindicate şi organizaţiile patronale, pe de altă parte.

Importanţa dialogului social este deosebită; el constituie o modalitate concretă de exercitare a democraţiei economice şi sociale.

Dialogul social se realizează într-o pluralitate de forme: informare, consultare, negociere, gestiune paritară a fondurilor de asigurări sociale etc.

Dialogul partenerilor sociali însă, având în vedere poziţiile (de cele mai multe ori opuse) pe care ei se situează, trebuie să fie orientat, facilitat, chiar arbitrat. De aceea intervine statul şi, la acest dialog, uneori participă nu două, ci trei părţi. Se ajunge astfel la tripartism.

Prin dialog, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, se înţelege „convorbirea între două persoane sau convorbirea (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanţii a două părţi, a două ţări etc.”.

Art. 214 din Codul muncii, prevede că pentru asigurarea climatului de stabilitate şi pace socială prin lege sunt reglementate modalităţile de consultări şi dialog permanent între partenerii sociali.

Având în vedere aspectele prezentate mai sus, putem defini dialogul social ca o componentă a vieţii sociale, ce constă în discuţiile şi înţelegerile dintre partenerii sociali - sindicate şi patronat - dintre aceştia şi factorii guvernamentali, prin care se urmăreşte armonizarea intereselor patronatelor cu cele ale salariaţilor în vederea asigurării climatului de stabilitate si pace socială cu ajutorul modalităţilor de consultare permanentă instituită prin lege.

Doriti mai multe informaţii despre acest subiect? Cumpărati acum STUDIUL IN INTREGIME

CLICK AICI PENTRU A CUMPĂRA ACUM! 

 PREŢ - 6 EURO cu plata rapidă prin SMS!

NUMAI în reţelele ORANGE si VODAFONE

 Studiul se livrează în format electronic, prin email, în termen de maxim 24 de ore de la efectuarea plăţii!

Detalii tehnice ale studiului: