Declaraţia drepturilor copilului[1]

Declaraţia Drepturilor Copiilor este cea de-a doua Declaraţie după Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Această Declaraţie privind drepturile copiilor a apărut în anul 1959 şi a fost prezentată de către Naţiunile Unite. Scopul acestei declaraţii a fost pentru a forţa conducerea sau guvernele să adopte noi legi sau să modifice legile deja existente pentru protecţia şi îngrijirea copilului.

Declaraţia enunţă un ansamblu de 10 principii menite să asigure copilului o copilărie fericită şi să bucure, spre binele său şi spre binele societăţii, de drepturile şi libertăţile enunţate. Declaraţia face apel la părinţi, la bărbaţi şi femei, cu titlu universal, şi la organizaţiile voluntare, la autorităţile locale şi la guvernele statelor să recunoască aceste drepturi şi să depună eforturi pentru respectarea lor, prin măsuri legislative şi alte măsuri luate progresiv.   

Drepturile enunţate de Declaraţie trebuie să fie recunoscute tuturor copiilor, fără nici o excepţie şi fără deosebire sau discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere sau orice altă situaţie, fie că ea se aplică copilului însuşi, ori familiei sale.

Copilul trebuie să beneficieze de o protecţie specială şi i se vor oferi posibilităţi favorabile şi înlesniri, prin lege şi prin alte căi, care să-i îngăduie a se dezvolta fizic, moral, spiritual şi social în mod sănătos şi normal şi în condiţii de libertate şi demnitate.

Copilul va avea dreptul de la naştere la un nume şi la o cetăţenie, şi se va bucura de avantajele securităţii sociale. El va avea dreptul să crească şi să se dezvolte sănătos; în acest scop atât lui, cât şi mamei sale i se va acorda o grijă şi protecţie socială, incluzând o asistenţă adecvată prenatală şi postnatală. Copilul va avea dreptul la nutriţie adecvată, locuinţă, timp liber şi servicii medicale.

Copilului handicapat fizic, mintal sau social, i se vor acorda tratament special, educaţia şi îngrijirea cerute de particularităţile situaţiei sale. Societăţii şi autorităţilor publice le va reveni îndatorirea a acorda grijă specială copiilor fără familie şi celor lipsiţi de mijloace întreţinere adecvate. Este de dorit să se acorde o alocaţie de stat şi forme de asistenţă pentru întreţinerea copiilor.

Copilul are dreptul de a primi o educaţie, care va fi gratuită şi obligatorie, cel puţin în studiile elementare. Educaţia primită va promova cultura sa generală şi îi va da putinţa să-şi dezvolte, în condiţii egale, aptitudinile, judecata individuală şi simţul răspunderii morale şi sociale, şi să devină un membru util societăţii.

Copilul va avea condiţii depline pentru joc şi recreaţie, care trebuie să fie călăuzite spre aceleaşi scopuri urmărite de educaţie; societatea şi autorităţile publice vor depune eforturi pentru a promova înfăptuirea acestui drept.

Copilul va fi ocrotit împotriva tuturor formelor de neglijare, cruzime şi exploatare. El nu va fi obiect de trafic, sub nici o formă.

Copilul nu va fi angajat pentru muncă înaintea unei vârste minime corespunzătoare; el nu va fi în nici un caz determinat să se angajeze în orice ocupaţie sau serviciu care i-ar prejudicia sănătatea ori educaţia, sau care ar dăuna dezvoltării sale fizice, mintale sau morale.